În clipa de faţă, deşi sunt român şi aşa o să rămân până dincolo de moarte, Japonia este patria mea. Începând de săptămâna trecută, mai precis, de vineri, 11 martie, Japonia este întruna patria mea, singura mea patrie. Şi când dorm, şi când visez, şi când râd, şi când plâng, mai ales când plâng şi când sper, Japonia este patria mea. Am fost cu zece ani în urmă într-o scurtă vizită în Japonia, dar nu din cauza asta a devenit ea atât de brusc şi într-un chip atât de covârşitor patria mea. Am avut până la Japonia alte câteva patrii. Nu demult a fost Haiti patria mea, şi acolo n-am fost niciodată. Tot aşa şi Indonezia, iar mai înainte de Indonezia, Namibia şi Bangladesh. Orice pământ unde sunt oameni şi unde loveşte nenorocirea devine în mod automat patria mea. Acum a venit rândul Japoniei. Îi va lua locul o altă ţară în anii următori. Nu se poate spune cu exactitate care ţară şi când. Sigur este doar faptul că nenorocirilor le place tot mai mult să se amestece cu oamenii şi să-i facă pe aceştia să se simtă din ce în ce mai mici şi mai singuri. Există o cale, singura cu putinţă, ca să nu se întâmple totuşi astfel: să înţelegem, în fine, că indiferent de ţara în care trăim, avem cu toţii o singură patrie – lumea aceasta! Acum ea poartă numele de Japonia. Mie mi se pare un nume frumos. Poate cel mai frumos nume de pe pământ. Aşa cum au fost, la rândul lor, numele de Haiti, Indonezia, Namibia şi celelalte. Şi cum are toate şansele să fie numele ţării în care ne-am născut şi trăim. E o prostie să credem că există graniţe între sângele nostru şi între limbile noastre. Atunci când dezastrele vor să ne îngenuncheze, avem acelaşi sânge şi vorbim cu toţii aceeaşi limbă. Cea a patriei noastre comune, care este, trebuie să fie limba solidarităţii şi speranţei.

Doamne, ce lucru minunat să fii japonez în zilele acestea atât de triste! Şi să simţi cum îţi întinde mâna japone