Modificarea Codului muncii dă naştere unor mari pasiuni şi tocmai de aceea nu produce şi o autentică dezbatere publică. Poate şi din acest motiv asumarea răspunderii guvernului - dincolo de faptul că poate oferi primului ministru Emil Boc posibilitatea să-şi etaleze majoritatea parlamentară pe care, altfel, ar fi dificil să o demonstreze - mută terenul dezbaterii de la esenţă la formă. Aşa că, întreaga panoplie a propagandei de sorginte totalitară a fost folosită pentru a schimba sensul dezbaterii. Căci totul stă în această irupţie sub semnul adevărului unic şi definitiv: de la formule puerile de recurs la autoritate şi trimiterea la "câteva cărţi esenţiale", la stereotipuri de influenţă protestantă privind etica muncii şi rolul ei în societate. Iar, de data aceasta, contrar stereotipului sus­ţinut cu doar doi-trei ani în urmă, când era vorba de atitudini antiparlamentare, minorităţile au dreptate absolută, iar majorităţile sunt iraţionale deci, în eroare. Nu Codul muncii, ci un model social este pus sub acuzaţie: modelul european al economiei sociale de piaţă. Şi, totuşi - chiar făcând abstracţie de demonstraţia pe care depresiunea economică pe care o traversăm a făcut-o, dar pe care mulţi nu sunt dispuşi să o interpreteze ca pe o invalidare a teoriilor neoliberale - când observăm seria de dezastre naturale din Japonia care arată limitele umanităţii, o întrebare merită pusă: un model economic şi social bazat pe logica profitului, pe egoism şi lăcomie poate răspunde unor eforturi colective de realizare a binelui comun, mai ales în codiţii de maximă urgenţă? Se poate construi solidaritatea între oameni, singura care poate rezolva astfel de probleme, pe baza aşa ziselor mecanisme de piaţă liberă şi nereglementată, fără un stat capabil să intervină şi să mobilizeze resursele? Un stat, adică o colectivitate de cetăţeni şi nu o mulţime de consumatori dezabuzaţi!

O