Lumea labirintică a peşterilor: subterană, tenebroasă, scufundată în beznă eternă. O lume stranie, de o frumuseţe nepământeană, bântuită adeseori de fantomele unor fiare cumplite din alte timpuri. Vremuri îndepărtate, când strămoşii oamenilor nici măcar nu visau că vor ajunge stăpânii unici ai planetei.
17 septembrie 1975: o zi de muncă obişnuită pentru angajaţii carierei de marmură din Chişcău – Bihor.
Sau poate că nu? În jurul prânzului, artificierii au declanşat o explozie menită să disloce blocuri de rocă nobilă care puteau fi astfel desprinse mult mai uşor. Operaţiune de rutină, deja banală. Dar, de astă dată, a fost altfel: în coasa marmoreană a carierei s-a ivit o bortă care ducea spre măruntaiele întunecate ale pământului. După primele clipe de uluială, muncitorul Traian Curta şi-a luat inima în dinţi, a intrat şi a străbătut câţiva zeci de metri printr-o galerie nemaicălcată de picior de om. Un prim drum care i-a convins pe toţi că au descoperit o peşteră neştiută. Ulterior, acolo avea să fie găsită „o capsulă a timpului” sigilată etanş cândva, cu zeci de mii de ani în urmă. Primii specialişti veniţi acolo au fost speologii, care au explorat noua lume subterană.
Tot ei au fost cei care au găsit nişte ciudăţenii cu care se mai întâlniseră şi prin alte peşteri: oase de urs preistoric. Relicve care au şi dat numele acelui tărâm neştiut: Peştera Urşilor. Explorând locul pe îndelete, speologii au descoperit o lume stranie, în care alchimia apelor prelinse domol printre roci au croşetat milenii la rând, superbe dantelării împietrite. Feerii carstice, botezate cu nume sugestive, pe măsura frumuseţii lor exotice: Palatele fermecate, Portalul, Lacul cu nuferi, Căsuţa piticilor, Draperiile din Galeria urşilor, Pagodele ori Sala Sfatul bătrânilor. Cartografiată pas cu pas, în toate cotloanele sale, Peştera Urşilor s-a dovedit a avea 1.500 de metri,
