Scriu despre cărţi de tot felul şi pe elefant.ro. Săptămîna asta, despre un poliţist, în calitate de nespecialist. Nu am avut niciodată gust pentru poliţiste. Dar uneori mă prinde cîte unul.
Saptamâna asta însă m-a ţinut paralizat ore în şir Sub hipnoză, romanul semnat de Lars Kepler, un nume fictiv care acoperea, cum aveau să afle mai târziu fanii suedezi, identitatea a doi autori deja consacraţi: Alexandra şi Alexander Andorhill. O întreagă vânătoare cu efect benefic de marketing pentru carte a avut loc în presa suedeză pentru aflarea scriitorilor din spatele psudonimului Kepler. Detalii date de autorii înşişi găsiţi şi aici. Lumea compară automat cartea cu trilogia lui Stieg Larsson, divaghează despre farmecul thrillerului şi al poliţistului nordic. Se întreabă de unde vine forţa suedeză în romanul poliţist şi altele asemenea.
Eu aş începe cu începutul: un soi de autocritică. Mai întâi, de ce nu înghit romanele poliţiste?, pentru că e clar că am defecte greu reparabile de lectură. Apoi, ce răspunsuri ferme am primit de la acest roman poliţist scris perfect: Sub hipnoză.
Nu mă interesează cine e criminalul. Nu mă pot educa să mor de curiozitate să aflu cheia teribilă a intrigii poliţiste. De aceea mă dau bătut repede cu un roman mediocru. Ca şi cu filmele de gen, imediat ce se termină, le uit instant finalul, cu măreţul deznodământ. Dacă filmul e bun, reţin personajele, reţin atmosfera, replicile, dar criminalul mă enervează pentru că el e de fapt limita ficţiunii – povestea trebuie musai să aibă un sfârşit, nu? Criminalul e doar o convenţie dispensabilă.
Restul pe elefant.ro.
Scriu despre cărţi de tot felul şi pe elefant.ro. Săptămîna asta, despre un poliţist, în calitate de nespecialist. Nu am avut niciodată gust pentru poliţiste. Dar uneori mă prinde cîte unul.
Saptamâna asta însă m-a ţinut paralizat ore în şir Sub hipnoză, rom
