Japonezii sunt calmi şi împăcaţi cu fragilitatea vieţii ca florile de cireş. Ca să vezi vapoare eşuate pe autostradă şi să urmezi neabătut protocolul de salvare în caz de calamităţi, îţi trebuie o forţă interioară admirabilă. Ca să nu te laşi anihilat de panică, strivit de durere, îţi trebuie - pe lângă un suflet brav - o perspectivă senină, înţeleaptă asupra lumii. Miezul mentalităţii japoneze e chiar în cuvântul jishin - care înseamnă "cutremur", dar şi "încredere în sine". Pentru noi, gaijinii (străinii), individualişti furibunzi şi apocaliptici, e greu de înţeles încrederea japonezilor în stat, interiorizarea mistică a acestuia - de unde loialitatea şi abnegaţia.
Am văzut conaţionali de-ai noştri, contactaţi prin skype de televiziunile româneşti, care - zguduiţi încă de replicile sinistrului - erau multumiţi că au prins cutremurul în Ţara Soarelui Răsare şi nu în ţărişoara lor veselă şi mereu luată pe nepregătite. Cineva a întrebat: "Se fură din magazine, sunt jefuite acolo casele părăsite?" "Pooooftim?" ai noştri n-au putut înţelege întrebarea. Cum să se întâmple aşa ceva?
Au cel mai scurt imn din lume - Kimi Ga Yo (Domnia Împăratului). Versurile lui îmi păreau altădată stranii. E un imn-rugăciune: "Fie ca domnia împăratului să dureze veşnic/ să continue o mie, opt mii de generaţii/ În eternitate/ Asemenea unei stânci crescute din pietricele/ Acoperite de muşchiul timpului…" Înţeleg acum că e vorba despre statornicie, oricâte dezastre ar mătura-o. E vorba despre un popor din a cărui limbă lipseşte cuvântul "nu".
Nimeni nu se miră că împăratul tace: durerea e mută. Premierul şi reprezentanţii autorităţilor dau informaţii laconice, precise - fără oftaturi şi eufemisme. Îşi respectă cetăţenii: le spun adevărul.
Nu idealizez societatea japoneză. Străbate şi ea un deşert de alienare, are propriile crize. Dar, atunci când trebuie, oamenii
