Când se schimbă lumea, se schimbă şi gândul oamenilor. Şi lumea este dusă înainte de gândul cel nou, care vine ca o apă vijelioasă şi nu te lasă să chibzuieşti prea mult. Ultima oară când s-a schimbat lumea, lui Dragostin îi înflorise mustaţa de flăcău şi barba, ca o umbră şovăielnică pe faţa tuciurie. Începusera ţiganii să nu mai stea în corturi şi să construiască case mari, acoperite cu tablă. Într-o seara, la focul de Sf. Dumitru, Dragostin a zărit-o în lumina flăcărilor pe Zambila, fata cea mare a lui Dragolea Zlătarul, venit in Pădureni într-o toamnă, după ce fusese expulzat din periferiile Parisului. Căldărarii l-au primit cu greu în comunitatea lor pentru că în ţigănime circula o vorbă: „Zlătarul e ca aurul fals, luceşte, îţi ia ochii şi te păcăleşte!” Din seara de Sf. Dumitru Dragostin a căzut bolnav de dragoste şi baba Mercedesa care i-a dat în cărţi şi i-a ghicit cu ghiocul, nu a putut să îl vindece. Dârdan era socotit cel mai priceput căldărar din Pădureni. Dragostin era primul lui băiat, alţi şase puradei mişunând prin curtea fără garduri şi înghesuindu-se în cortul mare al căldărarului aflat la capul satului, lângă pădure. Când Dragostin a împlinit 5 ani i-a pus în mână ciocanul şi tabla de aramă, să înveţe meserie. Nu a vrut puradelu’ să îndrepte tabla de aramă şi să o subţieze până când este bună de făcut cazane. Nu i-a plăcut că băiatul nu îl ascultă. Aflase şi motivul. Venise din târgul de la Costeşti cu doi mânji, pe care dăduse cinci cazane. Vroia să îşi facă căruţă cu cai, să aducă lemne din pădure şi să plece cu ea la târg, încărcată cu cazane de aramă. Dragostin pleca în fiecare dimineaţă cu mânjii în pădure sau pe izlazurile din satele vecine. Se întorcea seara bucuros şi nu mai avea ochi pentru tabla de cupru şi pentru ciocan. Seara, când Dafina, nevasta căldărarului, răsturna pe masa rotundă de lemn tuciul cu mămăligă, chemându-i pe puradei l