Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (12)
• 20 august 1986, în Ardeal
Alienări
În toate localităţile prin care am trecut se fac pregătiri pentru sărbătoarea naţională oficială a României, de la 23 august. A.P. a privit, întotdeauna, cu mare reţinere, această zi, aleasă în mod arbitrar, drept cel mai important eveniment al istoriei ţării. Comentează cu ironie: „Adevărata zi naţională e 1 Decembrie. Pe 23 august ce sărbătorim? Un mare act de istorie este să aduni toate provinciile istorice într-un singur stat, cum s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, nu să-l arestezi pe mareşalul Antonescu într-un birou, să laşi ţara fără conducător, predându-l ruşilor! Cu atât mai mult cu cât trădarea a fost desăvârşită de un rege, care avea să abdice la prima ameninţare a lui Stalin şi să plece din ţară”.
• 24 august 1986, Năsăud-Moisei-Bogdan Vodă
Minciuni şi batjocură la Moisei
Intrarea în toamnă îl predispune întotdeauna pe tata la poezie. Când ziua începe să cadă, iar soarele e tot mai roşu, A.P. ne spune: „Drumul acesta, dacă ar fi ultimul, n-ai avea de ce să te plângi la viaţă... În fiecare an, toamna vine tot mai repede, pentru fiecare dintre noi.” La monumentul de la Moisei, pe plăcuţă, scrie că acolo au fost ucişi români de soldaţi maghiari şi nemţi. Împărţirea vinovăţiei, prin aducerea nemţilor pe picior de egalitate cu horthyştii, este, în viziunea lui A.P., „darul nostru istoric de a ne da singuri picioare în fund. Sigur că nu trebuie să-i provocăm pe fraţii noştri maghiari, amintindu-le mereu că strămoşi de-ai lor au ucis români şi vrajba să nu se mai termine niciodată, dar adevărul istoric e unul şi nu poate fi murdărit cu asemenea minciuni. La Moisei, criminalii au fost horthyştii, şi nu nemţii”.
Nici monumentul în sine nu e o reuşită artistică de primă mână. Dimpotrivă. „Monumentul ăsta şi-a trăit
