Foto: Roxana Jianu Un proverb evreiesc sună cam aşa: „Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele”. Fără să-mi fi propus o anumită dată, s-a nimerit ca povestea mamei să fie publicată în perioada în care femeile sunt în centrul atenţiei, în luna Martie. Lor, profesoarelor de dragoste, le datorăm trecutul, prezentul şi viitorul nostru.
Pe vremuri, fetele bine crescute nu aveau voie să viseze. Surprinzător acum, firesc atunci. O tânără fată nu trebuia să cadă pradă visării, pentru că din visurile cele mai frumoase rezultă uneori realităţi neplăcute, potrivit jurnalului unei prinţese românce din primul război mondial. Nu putem ghici toate dorinţele tinerelor, însă una dintre ele este să devină mame. Singure sau căsătorite, tinere ori bătrâne, reprezentantele sexului frumos îşi permit în zilele noastre să viseze la ai lor posibili copii.
Mama... Primul nostru cuvânt. Un cuvânt măreţ... Sufletul şi trupul vibrează la rostirea acestuia încă de la cele mai fragede vârste. Mama este „numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor” (romancierul William M. Thackeray). Câte nu fac mamele pentru noi încă de dinaintea naşterii noastre? După luni întregi de grijă dublă în care sorbim din pântecul ei, mama este secătuită de vlagă în câteva secunde (cu puţin noroc), poate chiar zile în clipele naşterii. Primul zâmbet, cuvânt şi pas sunt bucăţi din copilăria năstruşnică pe care nu o putem repeta, oricât ne-am dori-o. De ne e foame, de ne e sete ori teamă, pentru orice fel de rană, fie ea sufletească, fie trupească, ea ne ajută necondiţionat. Pentru că atunci când eşti mamă „nu eşti niciodată cu adevărat singură în gândurile tale. Ea trebuie întotdeauna să se gândească de două ori, o dată pentru ea şi o dată pentru copilul ei”, spunea actriţa italiană Sophia Loren. Cum reuşeşte? Prin modul cel mai pur şi inofensiv: dragoste. Paşii ne sunt călăuziţi
