Sătenii din Maglavit cred şi azi cu tărie că minunile făcute de cioban în perioada 1935-1938 au fost reale. Fiul şi nepotul lui Petrache Lupu susţin că bătrânul le-a spus înainte de-a muri că va veni sfârşitul lumii după anul 2000.

Salcia făcătoare de minuni s-a uscat demult. Seva ei, care acum 75 de ani făcea ca orbii să-şi recapete vederea, abia mai are putere să înverzească primăvara câteva rămurele. Fântâna cu apă sfinţită săpată de Petrache Lupu nu mai vindecă niciun beteşug. Poiana, ce altădată gemea de lume, e acum paradisul ciorilor.

Petrache Lupu a murit fără să apuce să spună „vorba cea mare". Maglavitul şi-a pierdut aura. E azi o comună banală din Oltenia, unde locuitorii vorbesc despre „Sfânt" cu aerul neutru cu care ar putea povesti despre Păcală, Tândală ori Dănilă Prepeleac. Situat la patru kilometri de Dunăre, cu un teren nisipos, bun mai mult pentru vii şi răsaduri de roşii, Maglavitul n-a fost niciodată o localitate prosperă.

Exceptând acei ani dintre cele două războaiemondiale, când lumea curgea gârlă să vadă „minunea de la Maglavit", ani care au făcut să înflorească negoţul în zonă, oamenii locului au trăit exclusiv din creşterea animalelor şi din agricultură.

Aşa trăiesc şi astăzi, fără prea mari perspective, fiindcă au şi ghinionul de-a fi aşezaţi lângă un oraş (Calafat) mort la rândul său din punct de vedere economic. Nu pot lucra în altă parte, decât pe lângă bătătură. De-aia, iarna, când nu e de lucru pe câmp, pe la ora 10 dimineaţa, bărbaţii satului stau ciorchine în faţa cârciumilor, iar femeile trebăluiesc prin curţi.

Majoritatea caselor sunt mici, făcute din chirpici, fără prea mare confort. Însă, chiar dacă abia are ce pune pe masă, olteanul din Maglavit rămâne vesel şi optimist, vorbind despre Petrache Lupu ca despre singurul eveniment major răsărit în oceanul de banalitate de aici.

@