Pe unde te întorci în ultimele zile dai peste cîte cineva care se pricepe la cutremure. Ne bîntuie un caragialism seismic. Adie apocalipsa. Păi dacă la japonezi a fost cum a fost, la noi o să fie de groază! Bucureştiul? La pămînt! Cel puţin jumătate de milion de morţi! Şi mai vine cîte cineva, expert, care spune ce cartiere vor fi mai primejduite, la un caz de ceva. Eu, de pildă, în Militari, ar trebui să mă culc în cort, fiindcă aici va fi groasă.

Nu sînt fatalist, dar îmi aduc aminte o întîmplare. Un japonez, Sumiya Haruya, sătul de cutremurele de la el din ţară, vine în România pe vremea lui Ceauşescu, să se stabilească aici. Alege o zonă seismic sigură, la Sighet. Stătea acolo şi făcea albume foto. După ce a învăţat româneşte, se apucase şi de traduceri în japoneză. Din cînd în cînd japonezul mai avea treabă la Bucureşti, pe la Uniunea Scriitorilor, pe la ambasadă şi pe unde-l mai duceau nevoile.

Într-o seară de primăvară, în Bucureşti fiind el, în apartamentul cuiva, începe să se mişte duşumeaua. El zice, calm, pe româneşte „E cutremur!”. Politicos, le aşteaptă pe gazde să-şi ia măsurile de precauţie. Gazdele înlemniseră şi se legănau după cum li se mişca parchetul sub picioare. Haruya s-ar fi băgat sub masă sau pe unde mai ştia el că e bine, dar cum gazdele se lipiseră de pereţi, se lipeşte şi el disciplinat de un perete şi aşteaptă să se termine cutremurul. Asta se întîmpla la 4 martie 1977. Blocul în care se afla apartamentul vizitei sale a rămas în picioare, dar la puţin timp după această experienţă, Haruya s-a întors la el în ţară. Era şi cred că e şi azi un tip raţional şi meticulos.

Noi sîntem apucaţi şi superficiali. Azi ne panicăm că se alege praful, mîine zicem că ce-o fi o fi, iar poimîine ne-am deschide birou într-un bloc de 20 de etaje, fiindcă arată bine, sau ne-am cumpăra o casă „istorică” ridicată pe la 1900, ca să ne arătăm m