Poate că acest album nu trebuie comparat cu PJ Harvey, ci cu anii ’60, fiindcă, şi acum, războiul (a se citi “imperialismul”) este acelaşi. Poate că după Allen Ginsberg sau John Lennon, muzica pacifistă ar fi trebuit să nu mai existe, din bun-simţ, dar futilitatea lui Let England Shake este greu justificabilă, atâta timp cât priveşti în jur şi la superficiliatatea indusă de reţele online sau la tineri care nu au în ce să se oglindească. Iar cei de la Rolling Stone, care l-au avut recent pe copertă pe Barack Obama, nu au cum să înţeleagă sau, poate, să accepte acest lucru. Albumele militante au, însă, şi o parte plictisitoare, tocmai datorită tonului predicator şi al versurilor brute. Dacă nu eşti Waters ca să scrii The Wall, dar eşti PJ Harvey, atunci te limitezi la “What if I’ll take my problems to the United Nations?” şi cu asta basta. Pentru completare, muzica şi atmosfera albumului devin decisive şi recunosc că trompeta militară de adunare sau xilofonul au fost gustoase. Nu este zgomotos, ci atent stratificat, cursiv şi destul de computerizat pe alocuri, dar într-un sens metaforic sper, domnilor Parish şi Harvey. Doi bărbaţi de care avea nevoie vocea crudă a englezoaicei de 41 de ani.

CONTINUARE Poate că acest album nu trebuie comparat cu PJ Harvey, ci cu anii ’60, fiindcă, şi acum, războiul (a se citi “imperialismul”) este acelaşi. Poate că după Allen Ginsberg sau John Lennon, muzica pacifistă ar fi trebuit să nu mai existe, din bun-simţ, dar futilitatea lui Let England Shake este greu justificabilă, atâta timp cât priveşti în jur şi la superficiliatatea indusă de reţele online sau la tineri care nu au în ce să se oglindească. Iar cei de la Rolling Stone, care l-au avut recent pe copertă pe Barack Obama, nu au cum să înţeleagă sau, poate, să accepte acest lucru. Albumele militante au, însă, şi o parte plictisitoare, tocmai datorită tonului predicator şi al