Florin Grancea, un român născut în Transilvania, trăieşte de mai mulţi ani în Japonia, unde a şi studiat la Universitatea Tokio. În ţara natală, a lucrat pentru un timp în presă, iar în ultima perioadă a publicat două cărţi, „Crescuţi pentru Asahi Shimbun: Japonezii pe Patul lui Procust" şi „The Pigs' Slaughter".

La trei zile după cutremurul care a devastat Japonia, Florin Grancea povesteşte cum a trăit în clipele în care totul se mişca în jurul său şi care este atmosfera la aproape 100 de ore distanţă de la cel mai mare dezastru japonez postbelic.

„Vineri, 11 martie, a fost prima mea zi de concediu din anul acesta, aşa că de dimineaţă am spălat cearşafuri, am făcut curat, am pus hainele uscate în dulapuri... La prânz am mâncat o pâine proaspătă franţuzească, cu ulei extra-virgin de măsline, stafide, măsline şi am băut un pahar mare de lapte, apoi am zis că e vremea să mă relaxez, şi pentru siestă am ales o carte din bibliotecă şi am trecut pe canapea.

Cutremurul a venit înainte de ora 15.00. Deşi se spune 14.46, undele seismice au totuşi nevoie de ceva timp să se propage, aşa că înainte de ora 15.00 canapeaua a început să mă legene. Nu am dat atenţie. Cu o două zile înainte am avut un cutremur de peste 6M pe la prânz, iar joi de dimineaţa în jurul orei 6:30, unul la fel de mare.

Trei sute de cutremure au loc în fiecare zi în Japoniaşi multe dintre ele se simt. Să sari în sus la toate este stresant, sau măcar este pierdere de vreme.

Aşa că am continuat să citesc. Am dat pagina, am mai citit câteva rânduri şi mi-am dat seama într-un final că ceva nu e în regulă.

De obicei cutremurele care ne lovesc zilnic nu ţin mai mult de 1-2 minute, însă cel care tocmai mă legăna nu dădea semne că o să se oprească. Am sărit în picioare şi eu şi pisicile şi am început să alergăm.

Prima dată am alergat la balcon şi am deschis uşa. Câteva secund