Pericolul maghiar, nesimtire versus neputinta, amintire versus uitare - sunt ultimele teme pe care as dori sa le abordez.
I-am felicitat pe politicienii UDMR pentru priceperea cu care-si urmaresc interesele, le-am recomandat colegilor romani sa invete de la ei si privesc spre viitor, unde cele doua natiuni isi vor uita numele si vor invata cot la cot engleza.
De-ar gandi astfel si politicienii Uniunii, am face un pas urias inainte. Dar teama de partidul radical al lui Tokes Laszlo, nadragii care le tremura la gandul ca nu vor intra in Parlament ii determina sa toarne din nou apa la radacina unor rani care astfel nu se vor inchide niciodata.
Cum maine este 15 martie, ziua maghiarilor de pretutindeni, proaspatul presedinte al UDMR, Kelemen Hunor, a vorbit despre lupta acestora pentru libertate, singurul far calauzitor al existentei lor.
Se vor organiza din nou depuneri de coroane, sefii tarii, in frunte cu Traian Basescu si Emil Boc (la fel ca toti predecesorii lor), vor transmite din nou mesaje de solidaritate, atenti la natiunea care-si tine rasuflarea cu solemnitate, incremenita astfel incat sa nu scape nicio besinica.
Toata lumea respecta natiunea maghiara, dar nu exista contrarespect. Nici macar memorie colectiva demna de-a fi luata in seama. La Marisel, Rosia si Fantanele, in patria lui Avram Iancu sau a lui Simion Barnutiu, nu transmite nimeni mesaje. Chiar daca revolutia maghiara de la 1848 isi propunea refacerea Ungariei Mari, in granitele ei medievale, fapt care a ridicat Apusenii.
Ok, ne purtam cu manusi, nu facem nimic ca sa-i deranjam, sa nu fim acuzati, doar au o mare suferinta. Am impresia ca si daca le-ar da romanii ce viseaza (politicienii maghiari neaga faptul ca s-ar mai gandi la anexari, dar comemoreaza 1 Decembrie si plang de nervi in 15 martie, ca n-a iesit figura), tot ar fi
