Valul de zece metri in inaltime, cit un bloc cu patru etaje, striveste orice in calea lui. Distruge case, masini, ambarcatiuni, edificii, poduri, stilpi de telegraf. In Japonia, valul greoi a acoperit cinci kilometri in adincimea uscatului. Au ramas sute si sute de morti. Cind se intimpla un astfel de cataclism, naturii nu-i pasa. Pe masura ce noi imagini de cosmar provin din Japonia, sintem cuprinsi de groaza si exasperare. Explozii, incendii, case intregi maturate de tsunami, orase distruse... In fata apocalipsei reale, nu poti sa nu te infiorezi. Pina si termenul de "cutremurare" a capatat, de vineri, un inteles sinistru, amenintator. Parca nu ne mai vine sa spunem ca ne cutremuram in fata frumusetii unui peisaj. In Japonia, natura s-a razbunat, iata, pe oameni, fara ca oamenii sa aiba vreo vina. E cumplita aceasta indiferenta a naturii dezlantuite. In cuprinsul lumii, intelegem ca viata omului nu inseamna aproape nimic. Sau inseamna tot atit cit viata unei biete furnici aflate din intimplare sub talpa unui pantof. Am trait deja pe viu trei cutremure, cel din 1977 (cel mai distrugator din Romania in ultimele patru decenii), cel din 1986 si cel din 1990. Toate m-au prins in casa. Niciodata nu am avut mai acut sentimentul neputintei noastre. De obicei, omul vrea sa infrunte primejdia, sa lupte cu dusmanul, sa nu cedeze pasiv, sa sfideze. A invatat sa nu accepte moartea. Se spune, adesea, in cazul unei maladii grave: infrunta boala, lupta-te cu ea, stapineste-o! Si omul incearca din rasputeri sa nu cedeze bolii. Uneori se face bine, invinge cancerul, SIDA, suferinta. Dar in cazul unui cutremur e cu totul altfel. Lasi pur si simplu bratele in jos si astepti, in timp ce cladirea in care te afli se poate prabusi in orice clipa peste tine. Nu ai timp sa te impotrivesti, nu ai timp sa lupti (in ce fel?) si nici macar nu ai timp sa fugi, intrucit casa scarilor e partea cea