Sandra Pralong a plecat din România la vârsta de 15 ani, în urma intervenţiei Primei Doamne a Statelor Unite, Patricia Nixon, pe lângă Ceauşescu. S-a întors în ţară la câteva zile după Revoluţie, deşi avea o slujbă importantă în SUA: director de comunicare al prestigioasei publicaţii americane Newsweek. După două decenii în care a observat media autohtonă, Sandra Pralong crede că „televizorul rămâne drogul preferat al românilor, fiindcă le permite să fie pasivi".
Plecarea din ţară a fost urmarea unui gest curajos (şi totodată victorios) al mamei dvs. Puteţi să detaliaţi?
S.P.: Mama a „uitat" să se întoarcă de la un congres de arhitectură şi s-a stabilit în Elveţia în 1972. Pe vremea aceea se negociau la nivel internaţional Acordurile Helsinki pentru Drepturile Omului, unde România urma să fie semnatară. Ceauşescu era foarte bine văzut în Vest. De câte ori ajungea în vizită oficială într-o capitală occidentală, mama trimitea o scrisoare şefului statului sau guvernului din ţara respectivă, amintind că România nu-şi respecta acordurile de protejare a drepturilor omului - expunea şi cazul meu care, copil minor fiind, eram împiedicată să plec la ea pentru reîntregirea familiei.
A scris astfel zeci de scrisori. Răspunsurile erau politicoase şi pline de empatie, dar fără drept de apel: nimeni nu se putea amesteca în afacerile interne ale altui stat. Până la urmă, cu disperare, când a auzit despre cuplul Ceauşescu că face o vizită oficială la Washington în decembrie 1973, mama a avut ideea năstruşnică să trimită o telegramă la Casa Albă, adresată Primei Doamne, Patricia Nixon. I-a cerut, ca o mamă, să înţeleagă durerea unei femei al cărui copil era ţinut ostatic în România. La două zile după revenirea cuplului Ceauşescu în ţară, bunica, cu care locuiam, a primit un telefon - ne-au anunţat că paşapoartele sunt gata şi că suntem rugate să părăsim ţa
