Scenă din spectacol

„Toţi oamenii sunt Caligula". Această afirmaţie este punctul principal în jurul căruia se structurează, se pare, toate montările post-existenţialiste ale piesei lui Albert Camus. Punerea în scenă a regizorului francez Stéphane Olivié Bisson, pe care publicul bucureştean a putut-o urmări sâmbătă şi duminică la Teatrul Bulandra, nu face excepţie. Regizorul a preferat prima versiune, din 1941, a piesei, asupra căreia autorul a intervenit de mai multe ori în anii următori, o versiune mai ambiguă, în care simpatia pentru personaj este vizibilă. De altfel, Caligula, alături de Mersault şi Sisif, este unul dintre cei trei protagonişi ai discursului existenţial al lui Camus despre omul revoltat. Personajul istoric, aşa cum apare el în „Vieţile celor 12 Caesari" a lui Suetonius, este extrem de ofertant pentru ideea căderii din condiţia de zeu în cea umană şi de evoluţie către hibrisul la care personajul ajunge apoi, considerându-se zeu. Această ambiguitate psihologică, care în existenţialism este marca nebuniei, ţinea în epoca lui Caligula de „normalitatea" condiţiei împăratului. Peregrinările micului Caligula împreună cu părinţii săi, Germanicus şi Agrippina, în Egipt, la Alexandria, au amplificat această percepţie, au generat fascinaţia lui pentru Selene, care avea să genereze şi sintagma lunaticul Caligula. Aflat sub semnul lui Venus şi Marte, histrion desăvârşit, tânărul împărat oscilează între vis şi cinism, între fantasmatica dorinţă de a poseda luna şi masacru. Piesa este, în ultimă instanţă, un discurs despre limitele condiţiei umane. Autorul se înscrie în linia reconsiderării istorice a lui Caligula, apărută către a doua jumătate a secolului al XX-lea, conform căreia, nebunia şi hiper ego-ul împăratului sunt înlocuite cu ideea personalităţii unui lider politic care îşi depăşea cu mult epoca şi a cărui imagine a fost, desigur, deformată de adv