Braşoveanca a reuşit să treacă cu mult curaj şi optimism peste cedarea Ardealului de Nord Ungariei, rebeliunea legionară, dar şi peste bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial.

La cei 78 de ani ai săi, Mariana Giurumescu pare o pensionară obişnuită, care îşi trăieşte liniştită bătrâneţile alături de cei dragi. Totuşi, ceva o apasă: singurătatea. „E cel mai trist lucru care i se poate întâmpla unui om. Când erai tânăr aveai vise, aveai speranţe", spune Mariana Giurumescu.

Privirea ei este nostalgică şi încet, încet, viaţa i se derulează în faţa ochilor asemeni unui film, ale cărui graniţe le-a depăşit cu mult. „Copilăria mea a fost fericită şi nefericită. Până la şapte ani am stat la bunica mea, în localitatea mureşeană Teaca. Părinţii mei erau la Bucureşti. În timp ce eram la bunica, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Atunci, mama a vrut să vină să mă ia acasă, dar nu a mai ajuns, fiindcă a fost omorâtă pe drum. Tata a aflat după o săptămână, când a venit la Teaca, îngrijorat că nu mai ştia nimic de noi", îşi aminteşte braşoveanca.

Rebeliunea legionară şi războiul

După ocuparea Ardealului de către unguri, localnicii s-au refugiat unde au putut. „Mergeam doar noaptea, iar când se crăpa de ziuă, ne adăposteam. Am reuşit să ajungem la graniţă, apoi din Deva am luat trenul la Bucureşti", spune braşoveanca. În Capitală, Mariana Giurumescu nu rămas mult timp alături de tatăl ei, fiindcă a fost dusă la un cămin de măicuţe. Un nou eveniment avea să-i zdruncine existenţa: rebeliunea legionară.

„Aveam 8 sau 9 ani. Auzeam doar împuşcăturile, fiindcă nu aveam voie la geam. După ce rebeliunea a fost înăbuşită, mi-am continuat studiile, la Şcoala Silvestru", îşi aminteşte braşoveanca.

Nici liceul nu a fost prea liniştit pentru Mariana Giurumescu, fiindcă a venit cel de-al doilea război mondial. „Era în data de 4 aprilie 1944. Parc