Putea fi preşedintele român, Traian Băsescu, sau putea fi alt lider european. Cineva tot trebuia să susţină de ce poziţia Franţei în privinţa crizei din Libia este "o eroare politică majoră". La ultimul Consiliu European - convocat de urgenţă pentru a discuta situaţia din Libia, cea mai gravă criză lângă graniţele UE de la războiul civil din Macedonia (2001) - s-a întâmplat ca unul dintre cei care şi-au exprimat ferm dezacordul faţă de poziţia Franţei să fie Băsescu.
Parisul a cerut instituirea unei zone de interdicţie aeriene în UE, decizie care ar implica lovituri aeriene, şi recunoscut drept unic reprezentant legitim al poporului libian Consiliul Naţional de Tranziţie (CNT) de la Benghazi. Prima măsură, susţinută de liderii UE (inclusiv Băsescu), ar avea nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate (CS) al ONU. A doua, este o "inovaţie" în materie de drept internaţional.
Dacă statele UE şi NATO ar ataca Libia, fără un mandat din partea CS, lumea ar face un salt înapoi în timp, la momentul martie 2003. Atunci, Franţa şi Germania refuzau să intervină alături de SUA în Irak, invocând lipsa unui mandat ONU. Pentru recunoaşterea CNT, tot ONU ar trebui să se pronunţe asupra legitimităţii CNT.
Naţiunile Unite recunosc ca subiecte de drept doar statele, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională. CNT ar putea fi asimilată, teoretic, acestora din urmă, însă nu oricărei grupări de rebeli i se poate recunoaşte acest statut. Franţa lui Sarkozy a acţionat la fel de "unilateral" precum califica Franţa lui Jacques Chirac acţiunile lui George W. Bush din 2003.
Tot atunci, când România şi Bulgaria s-au alăturat "coaliţiei doritorilor" conduse de SUA, Chirac spunea că cele două ţări "au pierdut o bună ocazie de a tăcea". De data aceasta, cele două ţări au vorbit iarăşi, însă nimeni nu le-a invitat să tacă. Şi pentru că erau de par
