Suna telefonul pe la miezul nopţii. O voce entuzismată îţi spărgea urechea adormită: “Vino repede! Am făcut rost de Nursery Crime! Pot să-l ţin doar până mâine la opt dimineaţa.”
Plecai chiaun de somn, ba cu câte o maşină de noapte (pe vremea lui Ceauşescu te puteai mişca de colo colo noaptea prin Bucureşti cu ITB-ul, nu trebuia să dai bani pe taxi), ba cu piciorul tocmai în partea ailaltă a oraşului. Nu puteai să refuzi. Un album bun era marfă rară. La “Muzica” sau la “Romanţa” singurele discuri străine erau cele din lagărul comunist: o Mimi Ivanova, un Karel Gott în cel mai bun caz.
Până ajungeai la amicul în Berceni sau în Pajura, uitai de oboseală. Ăla era şi el excitat, cu gura până la urechi. Îţi arăta minunea: un album Genesis nou nouţ! În ţiplă! Era al nostru până dimineaţă. Să-l ascultăm, să-l “tragem”. Nu ştiu dacă termenul ăsta se mai întrebuinţează astăzi, în epoca iPod-urilor, a download-urilor. Pe vremea aia se “trăgea muzică”, adică se înregistra de pe un suport pe altul. De pe disc, pe bandă de magnetofon, pe casete etc.
Ruperea ţiplei la un disc de referinţă era un moment de extaz mai mare decât “dansul cearşafului” la nunţile de la ţară. După “dezvirginarea” albumului, urma mirosul. Doamne, cum miroseau! Cine n-a rămas cu nostagia mirosului cărţilor din tinereţe nu poate înţelege vraja pe care o exercita izul unui disc proaspăt scos din ţiplă. Madlena lui Proust e moft. Să “tragi pe nas” dintr-un King Crimson, să adulmeci un Jimi Hendrix, să amuşini o Premiata Forneria Marconi!
Apoi venea deschiderea albumului. Se deschideau ca nişte cărţi. Uneori erau duble sau triple, adică cu două sau trei discuri. Suprafaţa grafică creştea spectaculos. O altă notă pentru puştii de azi: un album muzical pe vinil era de cele mai multe ori un album de artă. Picturi, fotografii, colaje… Casel