Dacă ar fi să prezentăm un model de dezastru – adică un eşec exemplar – în politică, românească sau de aiurea, n-avem cum să nu cădem peste subiectul accesării fondurilor europene de către România. La peste patru ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, ţara cu cele mai mari nevoi de fonduri structurale pentru dezvoltarea infrastructurilor sociale (apă, canalizare, tratarea reziduurilor menajere, spitale, şcoli, aşezăminte culturale), a infrastructurilor de comunicaţie (autostrăzi, şosele, drumuri forestiere) şi, bineînţeles, a agriculturii reuşeşte teribila "performanţă" de a accesa nici măcar 10% din fondurile disponibile, plătind însă contribuţia sa către bugetul UE în sumă mai mare decât a accesat. Cu amărăciune îmi aduc acum aminte că în campania electorală din 2004 propuneam ca strategia pentru accesarea fondurilor europene să fie, măcar ea, coloana vertebrală a unui consens politic. Am repetat neîncetat că modelul de dezvoltare bazat pe fonduri europene a fost o mare reuşită în ţări ca Spania, Portugalia sau Irlanda.

Fiindcă m-am cam săturat de manipulările de tip securist din vremea când mă luptam cu respingerea reformei de gruparea politico-afaceristă care bloca scoaterea României din ghearele vechiului regim, devenite prostiile reluate şi astăzi de oameni naivi sau, cine ştie, rău intenţionaţi, vreau să mă refer la tema pariului cu agricultura. Nu la tema "mormanului de fiare vechi" sau nu acum, pentru că aceea a fost pur şi simplu o mistificare. Pariul cu agricultura a fost unul real şi concret referitor la alocările bugetare pentru anul 1991. Într-adevăr, cu circa 400 de milioane de dolari în acel an s-a realizat cea mai mare producţie de cereale a României, de 17,4 milioane de tone, depăşind "succesul epocal" al regimului Ceauşescu înregistrat real în 1989, de 16,9 milioane de tone. Pariul meu – repet, pentru an