Afirmaţia potrivit căreia justiţia română are probleme este, deopotrivă, o banalitate şi un truism. Există reale şi serioase probleme precum cele financiare, instituţionale, structurale, de mentalitate, numărul insuficient de magistraţi, gradul foarte mare de încărcare, dotarea pauperă a instanţelor etc. Pe de altă parte, justiţia noastră are şi probleme de imagine.

Cu propria imagine. Adică cu modul în care activitatea şi rezultatele aparatului de stat, care înfăptuieşte actul de justiţie, se reflectă în optica celor pentru care este desfăşurată această activitate, anume justiţiabilii.

Sublinierea este esenţială, întrucât modul în care funcţionarea justiţiei poate fi înţeleasă şi percepută, cât mai aproape de adevăr, este total diferit în cazul Comisiei Europene, al specialiştilor în drept (consilieri juridici sau avocaţi), al persoanelor care au experienţa şi sprijinul necesare pentru a înţelege speţa în care sunt implicate, sau al justiţiabilului profan care încearcă, prin puterile proprii, să desluşească iţele unei lumi pe care nu o cunoaşte, în căutarea a ceea ce el socoteşte că este dreptatea.

Am asistat, cu puţin timp în urmă, la o scenă impresionantă şi dureroasă. Un om în vârstă, care formulase o cerere în materie civilă, a părăsit sala de judecată plângând, întrucât instanţa de judecată i-o respinsese. Omul dorea, prin cererea respectivă, să afle de ce i-a murit un copil. Dincolo de această dorinţă legitimă, cererea pe care a formulat-o şi cererile preparatorii, care teoretic sprijină acţiunea si care fuseseră respinse la acel termen de judecată, erau absolut absurde din punct de vedere juridic. Nu puteau fi niciodată admise. Astfel de situaţii se întâmplă în fiecare zi, de sute şi mii de ori, chiar şi în cazuri mai grave, în care justiţiabilul este asistat de un avocat ignorant, care fie nu vrea, fie nu poate să pri