Visul unui sf�rșit de iarnă, sau al unui �nceput de primăvară, după buget Sâmbătă, 12 martie 2011, la vreo zece minute înainte de opt ceasuri și la vreo 35 minute după inconfundabilul slalom de la dormitor la bucătărie, într-o oază de apăsătoare liniște cu arome de cafeină, situată – oaza – între un mic parc care până nu demult era cimitir și un stadion unde poți număra pe degetele de la mâini numărul anual de meciuri elitiste.   Ieri am avut un sentiment la care nu m-aș fi așteptat vreodată. A durat câteva fracțiuni de secundă bune. Suficient, însă, ca să mă simt de atunci vinovat pentru a mă fi dovedit iresponsabil în vremuri când patria numai de așa ceva nu are nevoie. Mă pregăteam să merg la muncă, la ora când părinții își scot copiii de la grădiniță, sărind împreună de pe un picior pe altul și întrebându-i de aceștia din urmă despre savoarea supei de la prânz. La ora la care o mare parte a cetățenilor de la nord de Dunăre (aval de Baziaș) înjură și se scobește în… trafic în timp ce se întoarce de la ”servici”. Amintesc, în treacăt, și pe cei care deja își fac somnul de frumusețe. Trec cu viteza luminii peste faptul că eu merg acum la muncă nu pentru că aș lucra schimbul doi, ci doar fiindcă am avut o pauză de trei ore față de prima parte a zilei obișnuite în care mă străduiesc, ca tot românul de condiție medie spre inferioară, să fiu util neamului. Acestui neam în care am avut… șansa să văd jumătatea de miliardime a luminii drăguțului de Soare. Dacă, în cursul zilei, reușesc să fiu, măcar tangențial, util și propriei mele familii, atunci e mai mult decât în regulă. Dacă nu, ne mulțumim cu ce putem. Așa e în viață, nu le poți avea pe toate. Și, așa cum spuneam, pregătindu-mă eu frumușel să merg la muncă, o dată-mi zic: ia să pornesc televizorul, un mijloc media cu rolul demonstrat de a binedispune angajatul român. Evident, deschid direct pe un canal de știri cu s