După acest devastator cutremur din Japonia, toată lumea s-a simţit "rău". N-am întâlnit nici o persoană în aceste zile care să nu fi trăit această acută senzaţie interioară de rău, dar – spre deosebire de alte catastrofe şi calamităţi care-i ţineau pe oameni lipiţi de televizoare şi-i atrăgeau în discuţii interminabile despre răul produs, de data asta am observat "refuzul" de a-i da atenţie dezastrului. Discuţiile pe care le-am avut în aceste zile s-au rezumat la observaţia "mi-a fost groaznic de rău când am văzut ce
s-a întâmplat", apoi "nu m-am mai uitat la televizor, nu ştiu ce a mai fost" şi apoi "japonezii sunt pregătiţi pentru aşa ceva". Apoi, discuţiile s-au stins şi oamenii au readus în atenţie problemele din viaţa de zi cu zi. Probabil că au fost şi oameni care au stat cu ochii aţintiţi asupra catastrofei şi au suferit teribil... doar privind.
De ce ne simţim atât de rău de câte ori vedem suferinţa celor din jurul nostru? Ce mecanism face să ne cuprindă tristeţea, durerea, frica, îngrijorarea, lacrimile sau sentimentul neputinţei în asemenea situaţii, ce misterios mecanism acţionează asupra minţii şi al emoţiilor noastre, aşa încât, pe măsură ce-i dăm mai multă atenţie unui subiect dramatic, ne cuprind emoţii "dramatice pe noi înşine"? Mărturisesc că şi eu m-am uitat câteva minute la tv şi-n cele câteva minute m-a cuprins o durere copleşitoare, pentru ca, în următoarele câteva ore, să mă caute diferite persoane care suferiseră un fenomen asemănător. Tuturor le-am recomandat "distragerea atenţiei" (ceea ce făcusem şi eu) ca pe un "remediu" împotriva emoţiilor negative. Rugăciunea, implicarea în activităţile obişnuite ale vieţii de zi cu zi şi orientarea gândurilor către ceea ce ne dorim pot fi remedii binecuvântate atunci când nu avem soluţii concrete pentru o problemă. Este bine de ştiut că soluţiile concrete şi ajutorul clar, imediat
