Anii scurşi între 1990 şi 2008 au fost ani buni, marcaţi de multiple procese pozitive. Dezvoltarea democratică a fost spectaculoasă, progresul economic a fost semnificativ, multe state depăşindu-şi condiţia de ţară în curs de dezvoltare. Interdependenţa favoriza pacea, multe dintre relaţiile economice fiind jocuri de sumă pozitivă, ambii parteneri având de câştigat. NATO şi UE s-au lărgit spre Est, consolidând spaţiul central-european ca unul al libertăţii şi prosperităţii. Inclusiv România a beneficiat din plin de aceste oportunităţi, ca ţară democratică, reintegrându-se în marea familie a statelor occidentale, obţinând cei mai buni aliaţi posibili şi sprijin pentru modernizare. Între 1990 şi 2008, PIB-ul ţării a crescut de trei ori.

Din păcate, evenimentele petrecute între 2008 şi 2010 ne arată foarte clar că vacanţa strategică s-a terminat. Criza economică începută în 2008, războiul din Caucaz din acelaşi an, criza euro sau războiul valutelor, ambele din 2010, inclusiv recentele tensiuni sociale şi politice din Orientul Mijlociu arată că sistemul internaţional începe să fie marcat în special de schimbări de paradigmă. Centrul de gravitaţie al lumii, care timp de peste 500 de ani a fost reprezentat de Europa şi de Oceanul Atlantic, se mută în Pacific. Marile tendinţe sunt deja conturate, două dintre acestea fiind greu de contestat. Globalizarea economică este urmată de globalizarea politică. În ultimii zece ani, mai multe state neoccidentale s-au dezvoltat economic, performanţa lor fiind incontestabilă. De la o ţară în curs de dezvoltare, Turcia a ajuns între primele 20 din lume. India, Brazilia, Indonezia, ca să nu mai menţionăm China, având o vigoare economică mult peste ce reprezentau ele în trecut, vor acum şi influenţa politică echivalentă progresului economic. Or, aici avem una dintre marile probleme, arhitectura internaţională actuală fiind constru