Aici se cuvine făcută şi o remarcă: nici PSD, nici UDMR nu par a cunoaşte astfel de polemici: în UDMR, pesemne, reflexul etnic e mai puternic, iar în PSD reflexul etic e nul.

Aşadar, în ce fel justific㠄realiştii“ refuzul de a asculta de vocile celorlalţi? Uneori e vorba despre argumente ad hominem: Monica Macovei ar fi fost „procuror comunist“, ţipă Boureanu, reluând un vechi refren al adversarilor reformelor din justiţie. Adriana Săftoiu e o „femeie pedelistă“, scrâşneşte Antonescu, aluzie la vechea relaţie dintre Adriana Săftoiu şi Traian Băsescu. Alteori, se neagă pur şi simplu valoarea unor gesturi morale: nu ne priveşte, au spus mai mulţi liberali rugaţi să comenteze „evenimentul Voiculescu“. Abundă referirile la caracterul „politic“ al gesticulaţiei etice: unii pedelişti au lăsat să se înţeleagă că grupul reformist e ahtiat de putere, iar liberalii nu scapă o ocazie fără să recurgă la celebra teorie „a diversiunii“: orice situaţie neconvenabilă a partidului se explică prin acţiunea malefică a „dictatorului“.

Auzim şi argumentări „subtile“: de pildă, d-l Sebastian Lăzăroiu, consilier al preşedintelui, s-a străduit să explice într-o polemică cu Dan Tăpălagă pe HotNews c㠄prezumţia de nevinovăţie“, garantată de Constituţie, trebuie să aibă efecte nu numai la tribunal, dar şi în viaţă socială; de unde rezultă că ar fi complet imoral ca o asociaţie voluntar㠖 de la un mare partid politic până la un mic club de pescuit sportiv – să suspende prin statut o persoană trimisă în judecată pentru corupţie sau alte delicte grave. Raţionamentul d-lui Lăzăroiu mi se pare în sine sofistic (trimite la vechiul sofism megaric al „grămezii“), dar există şi o altă problemă: prezumţia de nevinovăţie este limitată de Constituţie, art. 109, paragraful 2 – astfel, preşedintele îl poate suspenda din funcţie pe ministrul împotriva căruia s-a început urmărirea penală, ia