Păsările se opriseră din cântat, în pădure se făcuse brusc linişte deplină. "Băi, ce-i cu tăcerea asta?", s-a întrebat fotograful Silviu Matei, camuflat între nişte brazi căzuţi. Mai să i se facă frică. În secunda următoare a zărit o siluetă umblând ca o umbră printre copaci. Era râsul - atât de scump la vedere încât îl întâlneşti o dată-n viaţă sau niciodată. "N-am mai stat să studiez chestii de compoziţie şi expunere, pur şi simplu am apăsat butonul instinctiv. Râsul a auzit zgomotul aparatului foto şi s-a uitat exact în direcţia mea. Am făcut schimb de priviri. Ştiu, pare feroce, dar nu atacă omul", ne povesteşte Silviu.

A mai stat o vreme în ascunzătoarea sa din Munţii Maramureşului, aşteptând să vină vreun cocoş de munte, dar nu s-a iţit niciunul. Era a doua zi când se trezea de la patru dimineaţa ca să fie la ora cinci în ascunzătoare. Stătea acolo, ghemuit, până la apus. Patru zile la rând a făcut asta. Se relaxa întinzându-şi câte o mână în aer, dar atât, nimic mai mult. Dacă s-ar fi ridicat în picioare să-şi îndrepte şalele, ar fi speriat sălbăticiunile. Noaptea cobora în "tabără" - un cort în pădure, de fapt. Stătea singur; pădurarul numai îl adusese acolo şi el coborâse la cabană. Ziua, Silviu reuşea, uneori, să doarmă iepureşte: "Chiar aşa, ca iepurele. Stai cu ochii închişi şi te relaxezi profund centrându-ţi atenţia pe auz. Cu experienţă, chiar şi în timpul acestui somn, poţi să faci deosebirea între un foşnet de frunză şi un pas de animal".

Dacă îţi dai cu parfum înainte, animalul te simte şi de la un kilometru

Ca de fiecare dată, fotograful se echipase cu haina de camuflaj, îşi luase trepiedul, teleobiectivul şi aparatul de fotografiat. Câteva sandvişuri, o sticlă de apă şi asta era tot. Mâncarea şi-o pusese în şerveţele, căci cele de plastic ar fi făcut gălăgie şi i-ar fi speriat animalele. "Nu fumezi înainte, că