În clipa în care în teatrul european se montează un spectacol clasic, iar într-un rol important se alege un actor care, pe lângă calităţile necesare pentru construirea personajului, vine cu un bagaj adiţional ce ţine de rasă, acest lucru devine centrul de greutate în viziunea regizorală şi, totodată, cheia înţelegerii spectacolului. Actorul-interpret se transformă într-un „celălalt“ care e altfel, iar această diferenţă este cea care spune povestea.

De partea cealaltă a Atlanticului, metisajul de rase este un fenomen de masă, astfel că nu există comunitate unde să nu existe măcar un „celălalt“, dacă nu chiar mai mulţi. Dacă întrebi un copil american ce vede diferit la colegii lui de joacă, niciodată nu vei primi un răspuns care să facă trimitere la culoarea pielii, forma şi culoarea părului sau a ochilor. Dacă întrebi acelaşi lucru pe un copil român, semnele distinctive ce ţin de rasă vor fi primele scoase în evidenţă. La fel şi eu văd lumea adulţilor, fascinată de aceste diferenţe pe care nu le pot asimila şi banaliza.

Am văzut un spectacol al clasei de Master actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a University of Southern California (USC) din Los Angeles. Clasa 2011 numără nouă studenţi: cinci băieţi şi patru fete. Dintre aceştia, doi sunt de culoare, iar trei sunt un melanj exotic cu accent sud-american, asiatic, respectiv oriental. Fotografia de an care îi prezintă poate fi oricând afişul unui nou serial TV pentru adolescenţi. Toţi sunt frumoşi, cu zâmbet larg, nonconformişti şi, oarecum, siguri pe şansa lor. Pentru a absolvi cursurile de Master, cei nouă trebuie să fie capabili să joace trei piese diferite, total diferite, în acelaşi timp, simulând cumva efortul unui teatru de repertoriu. Pentru studenţii americani, crescuţi şi şcoliţi într-un sistem în care un proiect teatral are o viaţă de şase săptămâni: trei săptămâni pentru repetiţii şi alte