Dar ce să mai însemne Japonia pentru toţi cei adunaţi în sala Amfiteatru, altceva decât imaginile răvăşitoare ale apocalipsei, transmise prin Internet şi televiziuni, care a mutat cu 2,4 metri cea mai mare insulă niponă şi a deplasat axa Pământului? Se simţea în sală încordarea publicului care avea în minte catastrofa încă în derulare, cu nenumăratele replici ale marelui cutremur, devastările incredibile ale apelor şi, peste toate, teroarea nucleară venită dinspre centralele atomice afectate. Şi asta, după ce trauma exploziilor de la Hiroshima şi Nagasaki încă mai dăinuie şi nu doar în mentalul japonez.

Toţi aveam în faţa ochilor case, maşini şi nave strivite, purtate la vale ca nişte jucării. Grămezile de resturi pe întinderi necuprinse. Dar nicio scenă de panică, nicio tâlhărie. Oameni care îşi trăiesc sobru durerea. Care stau disciplinaţi la stop pe o stradă care nu mai există. Care aşteaptă calmi să primească apă şi mâncare. Care trăiesc de câteva zile fără electricitate şi fără telefon. „Cutremurele ne sunt cunoscute. Ele se petrec mereu. Dar tsunami ne-a luat prin surprindere“ - spune un bărbat care şi-a pierdut casa şi familia.

În sala Teatrului Naţional am vrea toţi să aflăm de la japonezul oaspete care este misterul acestor oameni, aflaţi la antipodul fiinţei româneşti, haotică, văicăreaţă, indisciplinată şi pusă mereu pe descurcăreală.

Kandji Tsushima, cu alura sa de om tâ­năr, deşi a ieşit la pensie în urmă cu câţiva ani, se înclină în faţa publicului, aşa cum fac japonezii, stă drept pe parcursul minutului de reculegere şi apoi, ca suprem gest de politeţe şi de eleganţă, începe să vorbească într-o limbă română curată: „Chiar mă întrebam ce lucru rău ar putea scoate Japonia din închiderea ei. Sunt sigur că, dacă nu se întâmplă ceva catastrofal cu reactoarele nucleare, japonezii se vor descurca bine, aşa cum au făcut-o şi după cutremurul