Autorităţile şi, uneori, reprezentanţii mediului de afaceri ne ţin captivi într-un cadru ideologic şi într-un model de dezvoltare economică aflate în contratimp cu mersul istoriei.
România rămâne tributară politicilor de tip „consensul de la Washington”, caracterizate prin fetişizarea rolului capitalului străin pentru dezvoltare, prin monetarism şi fundamentalismul pieţelor şi prin acceptarea supremaţiei intelectuale a profeţilor liberalizării fără limite, văzută ca scop în sine. A fost o vreme când aceasta era utopia acceptată la scară globală. Dar lumea a evoluat. Nu întâmplător, ţările cel mai greu lovite de criză au fost cele mai devotate acestui tip de politici: Irlanda, Islanda, Estul Europei.
Joseph Stiglitz, laureatul Premiului Nobel pentru Economie, a cochetat încă din 2005 cu ideea unui „consens post-Washington”, admiţând eşecul consensului de la Washington în a produce suficientă creştere economică pe care să o distribuie echitabil. Egalitatea nu este duşmanul eficienţei, ci o promovează. Oamenii care nu au beneficii de pe urma propriei eficienţe (pusă în slujba capitalului altcuiva) nu vor avea interes în a mai fi eficienţi. Redistribuţia nu este duşmanul acumulării de resurse, ci un mijloc de a stabiliza structura socială care să permită, în continuare, acumularea de resurse. „Mâna invizibilă”, de la Adam Smith încoace, este invizibilă pentru bunul motiv că nu există. Guvernul trebuie să acţioneze în interesul cetăţenilor, nu în interesul pieţelor. Pieţele, cu siguranţă, funcţionează în interes propriu. Creşterea PIB-ului nu este o măsură a succesului dacă este însoţită de costuri sociale brutale; pentru cine creşte atunci PIB-ul?
Francis Fukuyama şi Nancy Birdsall au publicat în ultimul număr al influentei reviste americane Foreign Policy un articol intitulat „Consensul post-Washington. Dezvoltare după criză”. Ei spun că o serie
