O poezioară de odinioară spunea că în lume nu-s mai multe Românii. În lume, nu, dar în România, da. România, văzută prin ferestrele fumurii ale maşinilor prezidenţiale şi în mare viteză, e diferită de aceea a amărâtului care se târăşte pe marginea şoselei cu căruţa. Şi nu-i vorba doar despre viteză, adică despre iuţeala cu care se percep imaginile, ci despre relaţia cu realitatea. Din căruţă, realitatea are miros, are naturalul arşiţei şi al gerului, are memorie. Din goana limuzinei, ţii minte câteva secvenţe care şi acelea sunt mincinoase, pentru că sunt un fapt de culoare sau de cantitate.
Văzută din avion, România are toate geometriile şi reţelele de însemne ale civilizaţiei. De la zece mii de metri şi cu un cer senin, România e un teritoriu al armoniei. E ţara care are de toate. Nu se văd ogoarele inundate de gunoaie şi sterpe. Noaptea, lucrurile se schimbă. Europa e atât de electrificată, încât pare a se găsi mereu în plin carnaval. Noaptea, marile noastre oraşe par sate şi comune europene mai răsărite. Din înaltul cerului, restul patriei pare cufundat într-o beznă de stepă.
Ce Românie văd zilierii, care se trezesc cu noaptea-n cap şi se bulucesc într-un microbuz de drumuri judeţene? Îţi dai seama de România fiecărui român după mijlocul lui de transport zilnic: tramvai, autobuz, metrou, bicicletă. Dar şi după slujba la care se duce. E diferenţa dintre România lui a nu avea încotro şi România pe alese. Nu-s mult mai multe Românii ca înainte de 1990, dar cu atâtea câte sunt azi poţi proceda la un infinit de combinaţii. Astfel că unii au, de dimineaţă până seara şi adeseori şi noaptea, o Românie americană sau franţuzească, fără nici un ingredient local ori naţional, iar alţii, doar ce-i mai trist, mai pauper şi mai fără orizont din România pe care politicienii o colindă doar în campanii. Dar şi atu