Sindicatele din România au trăit bine zece, cincisprezece ani după '89, apoi au început să îmbătrânească. Miercuri, în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, sindicatele au început să moară. În condiţiile unor schimbări dramatice ale legislaţiei muncii, cinci mari confederaţii au reuşit să adune în piaţă zece mii de oameni, cu tot cu jandarmi. Aici deja nu mai e vorba dacă viitorul Cod al Muncii e un "Cod al Sclaviei" sau nu. E vorba de eficienţă organizaţională. În raport cu resursele lor, confederaţiile sunt mai ineficiente decât ONG-uri tip "Patru lăbuţe", care se ocupă de căţeii cu ochi umezi, viitori maidanezi. "Performanţa" asta s-a construit în timp. Întâi, confederaţiile au organizat un miting comun, dar n-au avut un mesaj comun. Fiecare lider a vorbit în legea lui. Unul s-a supărat că viitorul Cod a fost făcut de Consiliul Investitorilor Străini, altul povestea la TV cât de nepoliticos a fost Guvernul la negocieri, al treilea pomenea contractele colective. Mesajul simplu şi clar, care să ajungă la toată lumea, a lipsit. În acest fel, din start, de la acţiunile de protest au fost excluşi salariaţii din sectorul privat şi tinerii, adică exact cei ce n-au legături directe cu sindicatele. Pentru aceştia era suficient să se spună că, de acum încolo, programul şi norma de muncă vor fi stabilite şi modificate oricând de patron, fără acordul salariatului sau al sindicatului. Cum ar veni, semnezi un contract să faci 10 şuruburi pe zi, de la 8 la 16. Şi, într-o zi, scurt, afli că trebuie să faci 20 de şuruburi, de la 23 la 8 dimineaţa. În plus, până şi mesajul uşor confuz, de ridicare la luptă, a fost transmis "în teritoriu" ca acum 10 ani, de sus în jos, pe scara ierarhică sindicală. Dar toată scara asta, majoritatea absolută a liderilor din eşaloanele 1, 2, 3, 4 au peste 50 de ani, nici nu ştiu ce-s alea reţele de socializare. Mai are rost să le spui că "revoluţia i