(Apărut în Dilema, nr. 468, 1-7 martie 2002, la tema "Merit şi relaţii")

Lucrurile ar fi mult mai simple dacă meritul ar fi o masă pe care omul o duce în spate şi, cînd vine clipa să ceară ceva, pune masa jos, iar "distribuitorii" o examinează şi aşează ce şi cît trebuie pe ea. Există mese rudăreşti, de bucătărie, de sufragerie, de salon, mese de joc, de cusut, de tîmplărie, de gravură, mese de scris care se mai numesc şi birouri, după cum sînt furniruite sau nu, făcute din lemn de brad, platin, stejar, mahon, melamină şi alţi înlocuitori de două parale. Avînd în vedere diversitatea care rezultă din combinarea elementelor menţionate, la care se adaugă dimensiunile şi "starea de sănătate" a pieselor, răsplata meritelor devine o problemă de adecvare. Impostor este cine se apucă să pretindă bomboniere de argint pentru o masă rudărească sau trofeul "rindeaua de aur" pentru o masă de salon. Într-o societate care are simţul adecvării tu poţi să ceri ce pofteşti, de căpătat, capeţi după cum îţi este masa.

Dar de cînd e lumea lume există şi şmecheri care obţin tot ce vor pe sub masă. Mă întreb cum funcţiona sistemul de pile în neolitic?! Resping posibilitatea ca el să nu fi existat. El, vreau să spun sistemul de pile, apare o dată cu ierarhiile şi este bazat pe faptul că meritul, nefiind o masă ci suma unor cunoştinţe şi aptitudini, impune tehnici de evaluare. Rareori cunoştinţele şi aptitudinile pot fi probate printr-un singur gest, ele se cer măsurate şi, acolo unde cineva măsoară, se deschide calea către negocieri.

Reflectînd asupra subiectului am ajuns la o concluzie descumpănitoare, capacitatea de a avea şi folosi pilele eficient este o aptitudine pe care eu, de pildă, nu o am. Omul care recurge la pile este uneori mai motivat decît unul care ar avea dreptul la miza concursului pe merit.

Apoi, ceea ce mă descumpăneşte suplimentar este faptul că