Chiar dacă relaţia cu UE stagnează iar Turcia este un actor mult mai autonom astăzi decât în timpul Războiului Rece, suspiciunile legate de schimbarea axei de politică externă a Ankarei sub conducerea unui partid conservator islamic nu sunt decât o prejudecată, crede expertul turc Soli Özel. NATO şi UE rămân ancorele în orientarea strategică şi politică. Totuşi Ankara face şi câteva greşeli, una dintre ele cu Iranul.

Interviu din dosarul Răsăritul Turciei din ediţia nr.21 a FP România, apărută pe 14 martie.

Întoarce Turcia spatele Vestului, pentru Est?

Totul depinde de ce înţelegem prin Vest. În opinia mea, când discutăm de dimensiunea occidentală, pentru Turcia există două semnificaţii ataşate acestei identităţi: pe de o parte, o orientare strategică -Turcia ca parte a comunităţii de securitate occidentale, iar pe de altă parte o orientare politică -Turcia ca democraţie occidentală. Nu văd nicio o problemă care să determine ca Turcia să nu mai fie parte a comunităţii de securitate euroatlantice. În acelaşi timp, însă, trebuie să ne aşteptăm ca Turcia să fie mult mai activă în protejarea propriilor sale interese naţionale şi să fie mult mai autonomă decât înainte.

Spre exemplu, deşi relaţia cu Washingtonul este un parteneriat mult mai orientat spre tranzacţii şi „a la carte”, totuşi Turcia şi Statele Unite au cu siguranţă nevoie una de cealaltă, cel puţin în viitorul imediat. Fără îndoială că există tensiuni, dar Statele Unite trebuie să accepte faptul ca Turcia este un actor mult mai autonom astăzi decât în vremea Războiului Rece. Tot acest argument legat de schimbarea axei de politică externă sub conducerea unui partid islamic nu este decât o prejudecată. În esenţă, dacă NATO este ancora instituţională a Turciei atunci când vorbim despre orientarea sa strategică, atunci UE este ancora sa instituţională atunci când vorbim despre orientarea