Gata, am început în mod oficial lustraţia. La libieni. Franţa a recunoscut diplomatic şi şi-a trimis ambasador la Consiliul Naţional Libian, grupul care conduce mişcarea rebelă faţă deGaddafi. Preşedintele Băsescu a susţinut o poziţie fermă şi principială din partea României la Consiliul European de săptămâna trecută: noi nu recunoaştem CNL pentru că e condus de fostul ministru de Justiţie al lui Gaddafi. Şi, oricum, sperăm să ne recuperăm datoria libiană către România.
Vasăzică, un tip care şi-a demisia din guvern când Gaddafi a pus tunurile pe populaţia răsculată nu se ridică la standardele morale ale României. Nu merită recunoaşterea noastră. Pentru că a fost sluga lui Gaddafi. Acelaşi Gaddafi cu care vom negocia plata datoriei. Deci s-ar zice că avem nişte principii ferme: nomenclaturiştii lui Gaddafi nu sunt buni. Dar, dacă vine vorba despre bani, ţinem cu Gaddafi. Eu aşa am înţeles ce a spus preşedintele Băsescu după Bruxelles.
Apoi, la TVR, Traian Băsescu spune totuşi că Gaddafi nu mai poate fi o soluţie pentru Libia şi că e exclus să ne luăm banii înapoi, pentru că „nu ai cu cine să vorbeşti acum". Adică preşedintele omoară luni un subiect pe care tot el l-a deschis vineri, când voia să justifice o oarecare preferinţă pentru Gaddafi. Care Gaddafi oricum nu mai poate fi o soluţie. Ce frumoasă învârtire în jurul cozii! De ce era nevoie să vorbim de datoria libiană la Bruxelles? Chiar nu era nevoie. Doar că, dacă cineva ne-ar fi luat drept o ţară cu principii şi viziuni clare despre rolul UE în lume, trebuia să-i arătăm că nu e cazul: de fapt, nu dăm doi lei pe ce se întâmplă acolo, vecinătatea sudică a UE ne interesează doar dacă există ceva creanţe făcute de dictatorul nostru mort de 20 de ani, în rest tragem cu urechea pe la ce zic alţii şi repetăm şi noi (exemplul cu fostul ministru libian).
Franţa şi Marea Britanie au cerut intervenţie i