Alo! Sunt arestat! Îi aud respiraţia în telefon. Respiraţie de om îngropat de viu, la ultima gură de aer. Tac şi eu. Nu ştiu ce să-i spun. Simt că mi-e străină pentru că eu însumi îmi sunt străin acum. Parcă aş vedea de sus un prizonier, hăituit, cocârjat, topit, cu patru poliţişti pe-afară şi cu unul alături. Şi-aş vrea să cobor în el, să-l umplu cu mine şi să vorbesc cu ea la telefon în locul lui, dar nu pot, nu ne potrivim. Colonelul se uită mut la mine. Şi tăcerea se umflă între mine şi prizonier, între el şi poliţist, creşte şi umple încăperea, fierbinte şi densă ca smoala topită, ne îneacă.
– Voiam să ştiu ce-i cu tine. E târziu, nu vii acasă?
Nu, nu ştii. Presimţi. Tu eşti. Mergi înaintea mea şi mă faci să vin după tine chiar şi atunci când cred că nu mă mai pot ridica. Şi când nu mai pot tu mă iei în braţe şi mă duci mai departe. Mă înveleşti cu îmbrăţişarea ta şi mă aperi. Prinde-mă acum de mână şi trage-mă la tine. Doar ştii cât de uşor mă subţiez şi intru ca o eşarfă de lumină în inelul receptorului, pătrund ca apa prin capilarele cablului telefonic şi mă scurg până la tine. Ia-mă acum şi ascunde-mă sub pleoape, fă-mă plânsul tău stăvilit, ţine-mă acolo curat şi numai al tău, să nu mă vadă nimeni, să nu mă găsească, să nu mai ia nimeni.
Îmi împing lacrimile înapoi cu degetele. Până mi se deformează ochii şi mă dor. Îi simt mai mari decât capul, moi şi fierbinţi. Vreau să îi spun că sunt de râsul curcilor, poetul cu băţ în cur, că-mi trec prin cap numai versuri siropoase, în loc de idei precise despre ce mi se întâmplă şi despre ce am de făcut mai departe, dar din gât îmi iese un hîîîh prelung şi total ca ultima suflare, rămân gol şi neputincios. Îngaim:
– Eu trebuie să… Feţiţa a mâncat? Ai culcat-o?
Nu doarme Elen. O aud dupăind prin casă. Trebuia să îi spun iar poezia cu mistreţul cu colţi de argint.
