Drama românilor este că au simţul umorului prea dezvoltat. Greşeala românilor este aceea că nu îşi pierd acest umor în nicio ocazie, dar din cauza asta, unii riscă să piardă mult mai mult.

Drama lui Mirel Rădoi este că se crede ironic şi subtil. Greşeala lui este că nu ştie când poate şi când nu poate să fie ironic. Plecat de acasă, din spaţiu mioritic, ajuns în lumea arabă unde talentul fotbalistic şi efortul sunt răsplătite la adevărata valoare, Radoi a crezut că joacă încă acasă. Şi a mai crezut el că dacă este tratat ca un prinţ, chiar este prinţ şi îşi poate permite orice. Mă miră să constat că deşi se găseşte de ceva timp în Arabia Saudită, nu a învăţat nimic despre obiceiurile, tradiţiile şi mai ales onoarea arabilor.

Eu am stat un an de zile în Kuwait, am cunoscut arabi şi arabi, cu unii am vorbit, cu alţii am mâncat, băut la aceeaşi masă, am spus bancuri cu femei, cu poliţişti, cu americani, cu ruşi, cu nebuni, cu Bulă, cu Itzic şi Strul, am glumit, dar am înţeles un lucru: să nu îndrăzneşti niciodată se te legi de onoarea unui arab. Sub nici o formă, în nici un sens, nici măcar în glumă. Într-un spaţiu unde şi acum, în secolul 21, în unele ţări islamice, onoarea unui bărbat se spăla în sânge, iar legea nu are nimic împotrivă. A face o glumă sau a bătea apropo vizavi de orientările sexuale ale unui arab este egal cu sinuciderea. Domnul Rădoi şi-a permis să declare în faţa presei, la sfârşitul unui meci, că un adversar la momentele de contact îl pipăia de parcă era homosexual. Greşeală fatală.

În România, acest gen de declaraţii ar fi iscat râsul tuturor, iar cel vizat poate i-ar fi cerut lui Rădoi să îi numere ouăle, dar într-o ţară arabă asta seamănă a condamnare. Să sperăm că nu la moarte. Dacă această declaraţie-glumă ar fi fost făcută în vestiar sau pe stradă, în mod cert, acum, Radoi ar fi avut o gaură în plus. Spre fe