Ce anume construim prin construcţii? Dincolo de a compune cadrul vieţii noastre cotidiene, îndrăznesc să cred că arhitectura contribuie, într-o formă complexă, la construirea a ceea ce numim realitate. De altfel, ce putem considera ca desemnînd mai mult realitatea decît suportul existenţei noastre fizice, de a cărui veridicitate ne putem asigura privindu-l, parcurgîndu-l, atingîndu-l, testîndu-l cu toate simţurile? Dar cum realitatea cuprinde, în structurile ei, în afara palpabilului, şi concepţiile abstracte despre lume împărtăşite de membrii unei societăţi, legătura dintre arhitectură şi realitate poate fi înţeleasă mai nuanţat. Arhitectura este o unealtă esenţială de „traducere“ a unei imagini mentale, evident subiectivă, în obiect palpabil, posibil de a fi perceput de toţi şi, prin urmare, obiectiv. Prin edificare, o parte din universul subiectiv al celui ce clădeşte este externalizată şi adăugată realităţii colective. Arhitectura clasică se slujea de un mijloc important de a înmagazina în materie o viziune asupra lumii: ornamentul. Concepţiile despre lume ale societăţii pre-moderne se pot „citi“, în formele de ornamentare a clădirilor, la două niveluri de lectură distincte: simbolurile folosite şi dispunerea ornamentului pe corpul clădirii.

Omul pre-modern este conştient de corporalitatea lui ce implică materialitate şi limită. El este supus gravitaţiei, trăieşte sub cer şi aspiră către înălţimea lui, care găzduieşte zeii. Lumea sa este circumscrisă, heterogenă, ierarhizată, diferită calitativ în zone definite de limite, separate de praguri şi ritualuri de trecere. Este o lume bîntuită de duhuri şi păzită de forţe divine. Cum putem vedea toate acestea în ornament? Simbolul, laic sau religios, prin care ornamentul comunică, povesteşte despre muritori şi zei, despre imaginea celor ce nu pot fi văzuţi şi efemerul vieţii muritorilor capturat în materie. Da