● Sîmbătă, 30 ianuarie 1971, Bucureşti
Rilke despre Balzac, în textul său despre Rodin: „Dacă lumea ar fi fost pustie, privirile lui ar fi populat-o“. E misterul constitutiv al creativităţii. Invenţie, nu inventar. Privirea artistului, fie el scriitor sau plastician, e, cum ar fi spus Souriau, „skeuopoietică“, născătoare de obiecte. Dar nu obiecte arbitrare, ci obiecte apte să populeze lumea, adică să-i dea substanţă, să o potenţeze, să o justifice. Lumea creată de artist, ca şi lumea lui Dumnezeu, e efectul secundar al unei singurătăţi pro-creatoare („…cercul singurătăţii în care vieţuieşte obiectul artei“ – spune Rilke), o singurătate care are suficiente resurse pentru a transforma orice pustiu în aglomeraţie, în paroxism vital.
Tot din textul lui Rilke despre Rodin: „Mă simt ca un om care ar trebui să vă amintească de copilăria dumneavoastră. Nu, nu numai de a dumneavoastră: de tot ce a fost vreodată copilărie. Pentru că e vorba de a trezi în dumneavoastră amintiri care nu sînt ale dumneavoastră; care sînt mai bătrîne decît dumneavoastră; de a restabili raporturi şi de a reînnoda relaţii care au existat cu mult înaintea dumneavoastră“. Nu este aceasta „misiunea“ comentatorului de artă? Ocolul hermeneutic al criticului împrejurul operei poate fi înţeles ca o încercare de anamneză: te străduieşti să reinstitui bucuria jocului, frăgezimea intuiţiei copilăreşti şi recuperarea unei reţele de simpatie universală. Orice act de cultură „restabileşte raporturi“ şi „reînnoadă relaţii“. Toate prin strategia gravă a ludicului. Orice act de cultură e un protocol al prieteniei.
● Vineri, 5 februarie 1971, Bucureşti
Cît de adevărată rămîne o tristeţe cînd o scrii?
* * *
Ceasurile grele sînt ceasurile întrebărilor simple.
● Marţi, 9 februarie 1971, Bucureşti
Pentru un compendiu al „categoriilor vieţii“, despre a căror anvergură
