Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului Gde Buharest, n-are idee cum se foloseşte o hartă: „Căută cu febrilitate prin casă în sacul de hârţoage: parcă îşi aduse aminte că odată, demult, văzuse un cărţoi lunguieţ cu multe poze, pe care scria Atlas.

Uite ce bine e să fie omul gospodar şi strângător, să nu arunce nimic, pentru că nu ştii când îţi trebuie câte-un flecuşteţ d’ăsta: sigur că-l găsise, era acolo, drăguţul de el.

Îşi puse harta în faţă şi vru să calculeze ceva, dar acum îi fu necaz că nu s-a străduit mai mult la şcoală; era al naibii de greu. O luă însă băbeşte şi măsură cu mâna făcută compas. Îşi aşeză degetul butucănos pe ceea ce găsise. Habar n-avea că degetul lui mare şi aspru acoperea mii de kilometri pătraţi de oameni, de locuri concrete, case, blocuri, cvartale, magazine, străzi, alei, parcuri.” (p. 150)

Sancta simplicitas! Omul e funcţionar. Mărunt, într-adevăr, dar funcţionar. Şi nu oriunde, ci într-o instituţie importantă a Uniunii Sovietice. Zilnic îi trec prin faţa ochilor zeci de dosare. Le înregistrează şi le dă mai departe. Îşi face treaba. De el depinde, poate, soarta unor oameni. Sărmanii oameni!

Ca prozator, când dai naştere unui asemenea personaj, te poţi considera norocos. Cu o condiţie: să nu-ţi baţi joc de el. Să nu îngroşi caricatura. Mai mult. Eşti obligat, într-un fel, să-l iei în echipa ta.

Faptul că a înţeles acest imperativ constituie deja, pentru Constantin Stan, un merit. E de urmărit tandemul pe care îl fac, aici, naratorul şi personajul. Relaţia e aproape paternă. (Intensificată, desigur, şi de amănuntul că Saproşkinov e un fiu natural, un copil al războiului al doilea.) Toate păcatele îi sunt, dacă nu iertate, măcar ascunse sub covor. Abulia, alcoolismul, pornirile incestuoase. La unele din indulgenţe mai pune umărul şi Partidul. Văzându-l cam moale, un tovarăş grijuliu îl feri