E foarte interesant cum o încercare de prezervare a demnităţii naţionale se poate transforma, odată intrată în malaxorul politicilor dâmboviţene şi al jocurilor şi strategiilor parlamentare, într-o peltea lipicioasă şi difuză.
Altfel, nu cred că este normal să ne sperie o discuţie echilibrată despre ceea ce a fost şi rămâne "sentimentul demnităţii naţionale". Nu poate fi aceasta o temă tabu pentru că, vezi Doamne, ar purta cu sine insinuante conotaţii xenofobe şi isteroide. Cu siguranţă astfel de particularităţi pot apărea pe diverse paliere sociale, ori politice, în funcţie de preopinenţi, de conjunctură ori de arealul confruntării.
Cred, însă, cu fermitate că un răspuns decent şi articulat adresat unei intervenţii inadecvate, indiferent de domeniu şi situaţie, generează beneficii reale, din varii motive. Cel mai important mi se pare a fi acela că o punere imediată în drept a adevărului elimină acumularea tensiunilor şi a distorsionării unor fapte reale, mai ales la nivel diplomatic.
De aceea, consider că lipsa de reacţie, fie a preşedinţiei, fie a premierului, fie măcar, cel puţin, a ministrului MAE, vizavi de declaraţiile unor oficiali maghiari pe teritoriul României - recunoscut a fi fost inadecvate chiar de către fostul lider UDMR, vicepremierul, Marko Bela, în Parlamentul României -, a condus, in extremis, la o agitaţie fără profunzime şi greutate, necesară dezbaterii unui atare subiect în cel mai important for democratic al României. Abordarea schematică şi lipsa de finalitate a episodului au aruncat în derizoriu dezbaterea unei teme importante şi delicate - autonomia minorităţii maghiare din Ardeal, mai mult, o abordare suspicioasă la adresa statutului întregii zone.
Imaginea imposibilităţii articulării unui răspuns coerent pe această chestiune este consecinţă înglobării ei într-o dezbatere parlamentară de rutină, chiar dacă aceas