Nu vă cere nimeni să fiţi de acord cu Gabriel Liiceanu, în ceea ce susţine. Nu vă reproşează nimeni că nu aveţi capacitatea intelectuală necesară ca să-l înţelegeţi şi să-l evaluaţi. Dar ar fi din partea dumneavoastră o dovadă de bună- cuviinţă să simţiţi o anumită sfială când îi pronunţaţi sau scrieţi numele.

Jocuri de cuvinte infantile de genul „Liicheanu”, „Liigheanu” „Filosofeanu” dovedesc un aplomb prea mare faţă de un om de valoare. Probabil că vă defulaţi schimonosindui astfel numele. Probabil că ieşirile de acest fel reprezintă urletul de neputinţă şi de protest adresat cerului pentru faptul că nu sunteţi aşa cum aţi fi vrut să fiţi. Şi sunt convins că ieşirile de acest fel vă fac bine. Dar defulările trebuie practicate acasă, cu perdelele trase, ca să nu îi deranjaţi pe cei din jur cu problemele de fiziologie joasă ale moralei dumneavoastră.

Am avut cândva un schimb de replici la scenă deschisă cu Gigi Becali (discuţia se află şi pe Youtube). La un moment dat, cu aerul lui de copil îmbufnat, gata să-şi ia jucăriile şi să plece, Gigi Becali a spus că el aduce în ţară miliarde de euro şi că, dacă n-ar fi el, scriitorii n-ar avea cu ce să-şi cumpere hârtie şi pixuri. I-am explicat atunci că eu preţuiesc banii şi că mă gândesc cu admiraţie la cei care fac din câştigarea lor o performanţă, dar că există şi alte valori decât banii. Nichita Stănescu, de exemplu – i-am spus lui Gigi Becali –, n-a adus în ţară sume uriaşe de bani, dar a creat ceva la fel de important, o operă literară care a mărit prestigiul României. În loc să se bucure că nu sunt exclusivist, că mă mulţumesc cu o revendicare modestă în ceea ce priveşte locul scriitorului în societate, interlocutorul meu a spus că el nici n-a auzit de ăsta, Nichita Stănescu. Şi i-a pronunţat numele cu o familiaritate şi o dorinţă de minimalizare care m-au făcut să mă gândesc, prin analogie, la