16 martie. 2011. O zi aşteptată cu speranţă, cu teamă, cu curiozitate, cu interes, dar cel mai mult cu indiferenţa .

Evenimente planificate : 1. Demonstraţia de protest a sindicaliştilor, cu o marjă de participare estimată iniţial la 150.000 de oameni, apoi, pe măsură ce se apropia termenul, scăzută la 50000 cu o zi înainte; 2. Moţiunea de cenzură pe tema noului cod al muncii urmată de culoarea verde dată codului, după căderea moţiunii.

Ei bine, eşecuri pe toată linia. Manifestaţia anunţată cu atâta tam-tam, care ameninţa şi dorea să influenţeze prin număr votul din parlament, a fost încă un fâs care trebuie să dea de gândit. Românii dovedesc încă odată că sunt cei mai ciudaţi indivizi de pe scoarţa terestră. Dacă faci un sondaj, rezultatul va duce la un procentaj de cel puţin 80% opozanţi ai regimului Boc. Dar când trebuie să facă ceva pentru a-şi realiza dorinţa, procentul se inversează. Concluzia ? Românul face orice, dar din gură. Când e vorba de fapte, lasă-l mai uşor, că îi dă sângele pe nas. Şi totuşi, ziua de 16 martie a reuşit să trezească interesul a 50.000 de oameni. Este numărul celor care au trimis mesaje la unul din posturile de televiziune pentru a intra în posesia a 100.000 de Euro. De aici concluzia:” La plăcinte înainte, la război înapoi”.

De ce nu iese românul la demonstraţii ? Pentru că :

– Aşa cum spuneam mai de mult, încă mai au ce mânca şi fura;

- Nu şi-a băgat încă nimeni coada cu adevărat, doar sugestii, iar românii neîmpinşi nu mişcă;

- Unii încă se tem că îşi pierd locurile de muncă, în condiţiile în care televiziunile şi jandarmii stau cu camerele de luat vederi, periind toată „gloata” cum spunea preşedintele sindicatului militarilor;

– Campania anti-sindicate sau mai bine spus campania privind corupţia şefilor de sindicate îşi face efectul;

–