Când am cunoscut-o, în urmă cu câţiva ani (venise la redacţie să îşi reclame patronul, împreună cu un grup de colegi), mi-am spus că în viaţa mea nu mai văzusem o femeie atât de slabă. Avea, atunci, 36 de ani şi îmi povestea că în ultimii 20 putea număra pe degete nopţile dormite acasă.

De la 16 ani lucra "la pâine şi covrigi", noapte de noapte, lună de lună, de cele mai multe ori chiar şi în week-end. În toţi anii aceştia, trecuse prin mai multe brutării, în ultima era deja de 5. Nu s-ar fi îndurat să plece, colegii erau de treabă, patronul cât de cât îi plătea, aici era malaxor, nu mai frământa la mână saci întregi de făină în fiecare noapte. Era bine faţă de ce pătimise prin altă parte. Dar apăruse o problemă, considera că a muncit destul pentru "o perioadă de probă" - 20 de ani. Şi-ar fi dorit şi ea - ca şi cei care o însoţeau -, o carte de muncă. Nu avusese niciodată şi considera că a ajuns la o vârstă la care ar fi trebuit să se gândească şi la viitor.

Ea şi colegii îi ceruseră patronului în nenumărate rânduri să le îndeplinească dorinţa, dar acesta doar îi amâna. Cu o zi înainte de a ajunge la noi, avuseseră o discuţie aprinsă. Ei au ridicat glasul, iar ca răspuns, patronul le dăduse un ultimatum: ori rămân în condiţiile ştiute, ori pleacă! Şi l-ar fi reclamat, şi ne-ar fi rugat să punem noi o vorbă bună, şi ne-ar fi cerut un sfat! Concret, nici ei nu ştiau ce vor cu adevărat. Dar au decis să se mai gândească şi, dacă-o fi, să revină a doua zi cu o sesizare scrisă, pe care noi să o înmânăm conducerii Inspectoratului Teritorial de Muncă. N-au mai venit, se pare că unul dintre colegi îi spusese patronului că l-au "pârât la ziar", "în bloc", iar acesta a convocat o şedinţă de urgenţă şi le-a promis că va remedia situaţia.

Zilele trecute, o femeie m-a abordat pe stradă. Am recunoscut-o imediat. La fel de slabă, dar mult îmbătrânită, înc