Punerea în scenă a propriei morţi este o artă a decenţei; o decenţă care presupune un pic de interes, delicateţe şi multă, multă organizare. Grăbiţi să trăim cît mai mult şi cît mai multe, moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decît o imagine sinistră, depărtată şi chiar intangibilă. Aşa că lăsăm pe mîna altora delicatul moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare, manele, mirosuri, vînzoleală, şi mult tărăboi.

Nu acelaşi lucru se întîmpla în timpuri mai vechi, căci moartea făcea parte din lucrurile importante ale vieţii. Aşa stă pildă testamentul negustorului oltean Ioan Băluţă, cu prăvălii multe în mahalalele Craiovei. Prin strădania şi iscusinţa lui Gheorghe Lazăr, putem citi astăzi testamentul-roman, nu mai puţin de 70 de pagini de manuscris, în care moartea este personajul principal. Testamentul a fost inclus într-o analiză minuţioasă cu privire la viaţa şi relaţiile acestui negustor: Mărturie pentru posteritate: Testamentul negustorului Ioan Băluţă din Craiova, Istros, Brăila, 2010.

Moartea din testamentul lui Ioan Băluţă nu este una apăsătoare, înfiorătoare sau urîtă, ci doar o etapă inevitabilă către tărîmul veşniciei şi al fericirii eterne. Este, în acelaşi timp, şi prilej de reglare, cu conştiinciozitate şi calm, a tuturor afacerilor pămînteşti, de împăcare obligatorie cu toţi cei din jur. Interesante rămîn instrucţiunile negustorului craiovean cu privire la grija pentru „cadavrul“ ce trebuie să cucerească eternitatea. Mai întîi de toate, trupul trebuie să fie decent şi curat, fără zorzoane şi împopoţonări inutile: „şi în cap să-mi puie un fes nou, iar işlic să nu-mi puie, pentru că n-am trebuinţă dă işlic acolo unde voi merge“ (p. 69). Această grijă a decenţei vestimentare se asociază cu necesitatea contopirii cu pămîntul matcă, pentru ca sufletul să urce cît mai repede spre tărîmuri. Or, insistă pe simplita