O nouă carte a lui Grigore Cartianu, după Sfîrşitul Ceauşeştilor, ne ţine cu sufletul la gură. Lărgindu-şi ecartul cercetării, autorul îşi propune să dezlege misterele acelui teribil amalgam de aspecte cunoscut sub numele simplificator de Revoluţia din decembrie.

Ce s-a petrecut cu adevărat atunci? În ce măsură mai putem accepta termenul de Revoluţie? „Ea include şi revoltă populară, şi puci militar, şi lovitură de stat, şi Revoluţie, şi contrarevoluţie, într-un dozaj bine calculat de către Marele Regizor de la Moscova”. Documentarea laborioasă, răbdătoare, cu exemplare rezultate a lui Grigore Cartianu pare a justifica atari factori contradictorii sub acolada lor sîngeroasă. Destinul istoric a voit ca aceştia să se întrunească pentru ca România să scape de coşmarul terorii, mizeriei, minciunii, produs de un despot fără scrupule, de nuanţă feudală, în pofida demagogiei sale populiste, ca şi de cortegiul de lachei şi adulatori ce profitau de nenorocirea generală. Asta contează în primul rînd. Aflăm că a existat o intervenţie sovietică subterană care a preparat răsturnarea lui Ceauşescu. Dar ea n-a mai fost de data aceasta în sensul înrobirii ci al dezrobirii noastre, deci contrabalansînd oarecum cele petrecute în 1944! De acord, perestroika lui Gorbaciov reprezenta doar o liberalizare a comunismului şi nu o înlăturare categorică a sa, dar ea nu s-a dovedit binevenită, ca o fază intermediară pentru înlăturarea flagelului roşu? Perestroika întrupa „o speranţă pentru mulţi români”. Speranţă împlinită, întrucît a avut loc o mişcare a maselor, izvorîtă din simţămîntul unor frustrări insuportabile, pe care nici un fel de „agenturi” străine n-ar fi putut-o determina.

Momentul radicalizării, id est al miezului incandescent al evenimentului, se înscrie în după- amiaza tîrzie a zilei de 22 decembrie, cînd Ion Iliescu ia cuvîntul de pe balconul CC, la care visa d