Am fost plecată, vreme de o săptămână, într-o aventură numită Redescoperirea României. 20 de oameni, 5 Dustere, un pic peste 2000 de kilometri, zeci de mii de momente în care m-am mirat de ce ne e atât de greu să ne iubim ţara. Nouă, românilor. Şi de ce, dacă nouă nu ne place, am avea pretenţii în sensul ăsta de la străini?

Imediat ce ieşi din oraşe, mai ales din cele mari, care te pervertesc, te transformă, te bagă în multe viteze, ritmul vieţii româneşti te seduce subtil, dulce-înţepător, gata să te cucerească. Iar dacă părăseşti drumurile naţionale, e încă şi mai bine. Am descoperit locuri uitate de lume, cu viaţă proprie, locuri atât de frumoase că-şi taie respiraţia, unde sălbăticia naturii a fost îmblânzită de mâna omului care a tăiat drum în piatră, unde asprimea colţoasă a stâncilor e “fărâmată” de câte o geană de lumină ce face să sclipească vesel cine ştie ce minereu strălucitor.

De ce ne stăpâneşte încrâncenarea şi grija permanentă de capra vecinului, mai degrabă decât să-i dăm bineţe peste gard? Nu e chiar aşa greu. Într-un sat de pe lângă Horezu, tanti Ioana s-a trezit cu o mână de nebuni la poartă, “bună ziua!” – ne-a plăcut casa ei frumos decorată cu farfurii colorate. Fără să se sperie ori să ne închidă poarta-n nas, ne-a răspuns la salut, ne-a poftit în curte şi a vrut să ne omenească cu ciorba de cocoş şi fasole bătută. N-am rămas la masă, ne grăbeam, dar aţi prins ideea.

Ne-am învăţat, oare, că e mai simplu să urăşti, să trăieşti cu pumnii strânşi în permanenţă: jos cutare! Şi nu e bine. În afara oraşelor, oamenii încă ştiu a se bucura de viaţă, de trecerea iernii, cu sărbători miraculoase, carnavaleşti, în care ridicolul dus la extrem face parte din însăşi sărbătoare, iar respectarea tradiţiei, presupune, înainte de orice, respect şi, in ciuda ironiei şi râsetelor, rigoare. Fiindcă nu te îmbraci oricum de Fărşang! @