● Oameni şi zei / Des hommes et des dieux (Franţa, 2010), de Xavier Beauvois.
Oameni şi zei e o reprezentare a vieţii dintre zidurile mănăstirii romano-catolice Tibhirine (aparţinînd ordinului trapist), din Algeria anilor ’90, în lunile şi săptămînile de dinainte de răpirea şi uciderea a şapte călugări (francezi) de către Grupul Armat Islamic, aflat în război cu Guvernul algerian. Filmul culminează cu răpirea, fără a-i mai pune în scenă şi deznodămîntul. Dintre violenţele petrecute pînă atunci în jurul mănăstirii, nu ne e arătată direct decît una, comisă tot de nişte fanatici musulmani împotriva unor muncitori croaţi. Mai tîrziu vedem cadavrul unuia dintre fanatici, care mai devreme intrase în mănăstire cu arma în mînă, ca să ceară medicamente; chemat să-l identifice, fratele Christian (Lambert Wilson), care-i cîştigase respectul citîndu-i din Coran, începe să se roage la căpătîiul mortului, ceea ce provoacă mînia unor reprezentanţi ai autorităţii militare.
Ceva mai prietenos cu fratele Christian, un alt reprezentant al autorităţilor explică războiul prin lipsa de maturitate a societăţii algeriene (e singura explicaţie pe care o auzim, într-un film care evită să intre în detaliile conflictului), dar pentru această imaturitate dă vina pe ocupaţia colonială franceză (de pînă în 1962). La auzul acestei acuzaţii, fratele Christian îşi pleacă privirea, dar, după cum reiese clar din film, altoiul colonial pe care l-a reprezentat cîndva mănăstirea a fost naturalizat: călugării cresc albine şi le vînd mierea în piaţă, laolaltă cu localnicii, le oferă acestora ajutor medical, participă la ceremoniile lor şi stau la sfat cu bătrînii; după cum notează criticul Jonathan Romney în Sight and Sound, nu-i vedem făcînd nimic care să aducă a prozelitism creştin – sînt „mai mult expaţi decît misionari“. În ziarul francez de stînga Libération, dar şi în The New York Time
