Am venit prima dată la Bucureşti în 1997. Din punct de vedere urbanistic, oraşul rămăsese îngheţat în starea sa de dinainte de 1989. Zeci de macarale rugineau pe te miri unde. Cartierele erau bîntuite de umbrele fantomatice ale carcaselor de beton precum cele ale faimoselor „circuri ale foamei“. De-a lungul Bulevardului Unirii, cîteva case scăpaseră la mustaţă de demolare. Atmosfera pe care o degaja oraşul era tristă şi haotică, dar în acelaşi timp emoţionantă. Pentru un fotograf venit dintr-o ţară ca Elveţia, unde ordinea şi curăţenia sînt considerate virtuţi naţionale, emoţia era cu atît mai puternică.
Puţine s-au schimbat de atunci, cînd am vizitat pentru a doua oară Bucureştiul, în 2003. Interesat de multă vreme de chestiuni legate de urbanism, deveneam tot mai curios să-l descopăr, parcurgîndu-l ore în şir, la pas. Aşa m-am hotărît să încep o investigaţie fotografică pentru a lăsa o mărturie despre impresiile pe care mi le-a lăsat oraşul. În alte locuri, istoria oraşelor se citeşte pe edificiile de prestigiu bine definite. Aici, juxtapunerea sau, mai curînd, coliziunea suprarealistă de stiluri îţi permite să revizitezi trecutul dintr-o singură privire. Pe o singură poză „încap“ chiar şi şapte epoci succesive. În plus, în afară de locuinţele luxoase ocupate de oamenii nomenclaturii, cele mai multe case se găseau într-o stare avansată de degradare. Mici perle ale arhitecturii Art Nouveau sau baroce zăceau scorojite, ca o mărturie despre pauperizarea majorităţii populaţiei sau, în unele cartiere, despre transferul (artificial) de populaţie din urmă cu cîteva decenii. Un arhitect elveţian, care a vizitat Bucureştiul în anii ’80, vorbea despre un „oraş epuizat“. Şi totuşi, ici-colo, mici lucrări de reconstrucţie îmi dovedeau grija oamenilor de a-şi păstra o anumită demnitate în raport cu strada.
Astăzi, lipsa mijloacelor, dar şi problemele legate de
