Cu Owen Gingerich s-a întîmplat un lucru delicat: mişcîndu-se toată viaţa sub auspiciile pozitiviste ale astronomiei, s-a trezit într-o zi exasperat de platitudinea lor. Drept care şi-a pus în gînd să vadă de unde-i vine nemulţumirea, culegînd un set de indicii menite a-i justifica senzaţia de strîmtorare pe care i-o dădeau disciplinele fizicii.

La sfîrşit, contemplînd rezultatele căpătate, şi-a spus că, dacă tot le avea la îndemînă, era păcat să nu le împărtăşească şi altora. Aşa s-au născut la Harvard, în 2005, prelegerile de istoria ştiinţei şi de fizica astrelor, în cuprinsul cărora profesorul american a căutat să tragă auditoriul spre zona spinoasă a confruntării dintre religie şi ştiinţă.

Dar cum neîmpăcarea celor două domenii vine de acolo că fiecare caută să-l subjuge pe celălalt, Gingerich a aplicat tactica uimirii: trebuia să-i facă pe studenţi să guste din mirarea esenţială pe care un om, contemplînd universul, o simte în clipa în care îi intuieşte ordinea, acea ţesătură, stupefiant de exactă, pe care se sprijină edificiul cosmic. Iar cine poate sesiza cît de fin e reglajul universului la nivel cuantic, acela poate sări peste rigorile de castă ale fizicienilor, deschizînd ochii asupra unei perspective pe care fizica, de una singură, nu numai că nu o poate sugera, dar chiar o respinge în numele adevărurilor verificabile. Pe scurt, profesorul a căutat să le insufle tinerilor simţul miracolului, dar nu oricum, şi în niciun caz prin facile pledoarii spirituale, ci de-a dreptul prin dovezi ştiinţifice. Aşadar, adversarul era chemat să furnizeze chiar probele cerute spre a-i consfinţi limitele.

Indiciile asupra cărora se opreşte Gingerich sînt de două feluri: fizice şi biologice, toate avînd rostul de a consterna o minte care, dornică de a înţelege, se loveşte de ele. Din prima categorie Gingerich pomeneşte patru dovezi: constantele fizice