„Muşchiuleţul ăsta e tradiţional?“ o doamnă îl întreabă pe vînzătorul din magazinul „de vizavi“. „Da, doamnă, e sănătos... afumat.“ Şi tranzacţia s-a încheiat astfel. Pe scurt, tradiţionalul ocupă din ce în ce mai mult loc în farfuria zilnică, iar spaţiile dedicate acestui „tradiţional de farfurie“ sînt, alături de proaspetele magazine bio-eco-tradiţionale, tîrgurile de weekend. Nu trece săptămînă fără ca Bucureştiul să găzduiască o serie de tîrguri recunoscute după spaţiul în care se desfăşoară: Agronomie, Kiseleff, Ministerul Agriculturii, Academia Militară, Unirii, Rahova.

Avînd cea mai îndelungată „tradiţie“, Tîrgul Ţăranului Român (Calea Rahovei vizavi de Piaţa de flori, în incinta The Ark) a apărut în sezonul 2007-2008, în contextul învierii, sau, mai bine spus, al naşterii tradiţiei în produsul publicitar, dar şi în cel culinar, ca o manifestare concretă a pieţei de produse tradiţionale.

Este expresia unui postmaterialism culinar neaoş, ce propune o recunoaştere a valorilor locale, istorice, „tradiţionale“ şi o îndepărtare de modelul supermarket, propriu anilor ’90. În afară de a fi locul de întîlnire al cererii şi ofertei de produse culinare tradiţionale, Tîrgul Ţăranului este şi spaţiul negocierii conceptuale a „tradiţionalului“.

Tradiţionalul, aici, în culinar, este negociat între cele trei categorii principale de participanţi ai pieţei: organizatorii tîrgului, vînzătorii şi cumpărătorii, obiectul articolului de faţă fiind analiza vînzătorilor. Comercianţii

Tîrgul Ţăranului a fost construit avînd ca nucleu cunoştinţele echipei implicate, altfel spus, producătorii întîlniţi prin călătoriile în ţară, parte sau nu din mişcări de promovare a produselor tradiţionale. Ulterior, acestora li s-au adăugat alţii (astăzi vin constant cca 20) fie la iniţiativa proprie, fie invitaţi de către organizatori.

Dacă, pentru organizatori, ace